Poiematike

fantasmagoria 55: ”teologia frigului” - o alchimie mai veche

2012-01-30T03:30:00.001+02:00

.
-fragment-
[”..............................................................”]

Îmi aduc aminte acum de urcarea pe Muntele Crizantemelor, când l-am întâlnit pe cel mai ciudat călugăr pe care l-am văzut vreodată. Nu aveam cum să ne cunoaștem, era imposibil să ne fi intersectat înainte de această întâmplare. Cu toate astea, n-a șovăit deloc atunci când l-am întrebat încotro e vârful muntelui. S-a încruntat ușor, a privit în pământ câteva clipe apoi a început să ne descrie domol un peisaj mitologic nemaiauzit. Era totul construit în jurul frigului. Părea să fie, pe măsură ce povestea, din ce în ce mai exaltat. Chipul i se ilumina rapid, din interior spre afară, iar la sfârșitul basmului a dispărut complet, înfășurat într-un abur translucid. Singurul suvenir pe care ni l-a lăsat e acesta:

[”..............................................................”]

Când Zeul vorbește în somn, agitat, vântul se sălbăticește pentru că poartă cu sine coșmarurile unui Suflet fără nume. Se face viscol - un bătrân gârbovit și aspru în chemări, care închide mai apăsat pleoapele Zeului. Câteodată viforul pare un tânăr sfruntat, fericit în prăpăstiile lui. Dar e numai începutul unei noi măiastre înșelăciuni. Vântul rece își varsă fără voie puterea într-o întețire a focului. Iar focul purifică peșterile pe care Zeul și le sapă în Sine în tot acest răstimp al hibernării. Focul e singurul, dintre toți fii Zeului, care își cunoaște tatăl. De aceea liniștea cruntă a frigului va fi ucisă de larma întunecată a patimii focului. Curând, pământul va scrâșni din pricina strânsorii prea înghețate, semn că Zeul doarme adânc. Gândul lui e un pustnic închis între doi munți care se îmbrățișează, orbi și surzi. Mâna lui nu mai mângâie zăpada. Trosnetele pământului se ridică tulburi spre stele.

[”........................................................................”]

fantasmagoria 54: calendarismul

2012-01-29T02:41:00.001+02:00

.
-fragment-

Calendarismul e un curent estetic lipsit de dogme și program. Niciun artist nu a aderat concret la această absență a ideologiei. Înăuntrul calendarismului domnește un haos formidabil. Sunt unii teoreticieni care afirmă primatul lipsei de garanții valorice: deci promovează anarhia. Alții-s de părere că n-are niciun rost să-ți bați capul cu nimicnicii: ele vor exista întotdeauna.

În ce constă, totuși, calendarismul? Întrebare cu răspuns progresiv. Mai întâi de toate, artiștii care practică acest segment n-au nicio idee despre faptul că ar fi calendariști. Apoi, chiar dacă devin conștienți de chestia asta, sunt reduși la statutul de pseudo-

Și asta-i cel mai grav lucru ce i se poate întâmpla unui artist: să-i fie eclipsate imaginea, recunoașterea, talentul, în fond. Continuăm: calendarismul are un principiu simplu de funcționare. Operele calendariste se realizează conform unei planificări preexistente. Primăvara - jocuri de tatonare, vara - melancolii devastatoare, toamna - scăderi înjositoare, iarna - fantasme suitoare. E ca o partitură cu note pe care trebuie să ți le închipui, ca o autobiografie pe care o scrii în cel mai obscur dialect akkadian, ca volutele retorice în fața unor surzi. Calendariștii improvizează mereu. Și încep cu propria existență.

[”...........................................................................”]

fantasmagoria 53: compoziții selenare

2012-01-28T01:59:00.000+02:00

.
-fragment-

Astfel, dacă te gândești că fiecare om vorbește într-o limbă a sa, într-un idiom absolut personal, vei conchide că faptul înțelegerii e imposibil. Căci dacă unul spune că vine și altul că pleacă, tu vei pricepe de la cel ce vine că pleacă și de la cel care se îndepărtează că se apropie. Nu trebuie neapărat să fie valabil inversul lucrurilor dar relativitatea comunicării tot va rezista oricăror probe. Consideră schimbarea de sens nu ca pe o răzgândire ci ca pe o transformare. Pentru că știi de multă vreme că drumurile nu sunt doar în sus și în jos sau înainte și înapoi. Chiar și când stai pe loc - te deplasezi. Ți se pare o inepție? Uite, acum stai nemișcat și mă privești dar certitudinea face ca nemișcarea ta de moment să fie datoare unui punct zero al unei viitoare mișcări.

Dacă mă vei urmări vei ajunge unde sunt, dacă nu - atunci vei rămâne unde ești. Însă rămânerea nu e stagnare mai mult decât e libertatea un fel de a alege fără să alegi de fapt. Nu-i complicat, domnule M., așa-mi place să desenez gândurile: tușe sobre, monocolore, apăsate, singulare. Dacă pun numai un strop de culoare, construcția se infantilizează.

Cinicul Roland Boerth nu lăsa deloc metafora să răzbată. Orice explicație părea să genereze confuzie. O frază mai ramificată era întotdeauna pândită de excese, se zbătea neputincioasă în zona dubioasă a prolixității. Nu era, cred, o problemă a stilului.

Argumentele lui Roland păreau pustii ca suprafața Lunii, deșertice, prea austere pentru gustul meu, cuvinte multe ce înveleau idei mortificate, într-adevăr selenare.

[”.................................................................................”]

fantasmagoria 52: personajul cheie

2012-01-27T03:33:00.003+02:00

.
-fragment-

Nimeni nu știa de unde apăruse, nimeni nu putea să-mi spună nimic despre el. Îl vedeam aproape în fiecare zi la câte o intersecție, prin cârciumi, pe alei lăturalnice, prin parcuri, chiar și pe vreun mare bulevard. Le vorbea oamenilor dispuși să-l asculte, gesticula abundent, ca și cum ar fi desenat prin aer uriașe figuri geometrice. De fiecare dată când mă apropiam, se oprea, împietrea într-o alură de-o demnitate aproape caraghioasă, stătea locului înconjurat de-o tăcere mormântală și își răsucea vârfurile grozavelor mustăți.

Inspira oarecare teamă. De aceea șovăiam când îl vedeam astfel și nu aveam deloc curajul de a-l întreba dacă, de pildă, mă cunoaște de undeva sau dacă îl deranjez cumva. Treceam mai departe fără a-l privi și mă prefăceam, pur și simplu, că nu există.

De la o vreme mă tot frământa chestiunea acestui personaj. Nu mai era doar curiozitate, devenise aproape o obsesie și simțeam că explodez dacă nu-l ascult măcar o dată. Au trecut destule zile fără să-l zăresc pe străzi dar iată că într-una din serile trecute am reușit să-i dau de urmă la confiseria madamei Lyotard. M-am strecurat ușor printre oameni și mese până când am fost destul de aproape de el ca să-l pot auzi.

Personajul se declara a fi ”lunatic” - observator al Lunii adică. Prin urmare, se considera îndreptățit să extragă din mințile oamenilor toate visele de care astrul nopții avea nevoie pentru a-și oferi în continuare strălucirea pe care o cunoaștem cu toții. Și ca să tragă din suflete visele lor, personajul se slujea cu dexteritate de o anumită cheie. Arăta ca oricare altă cheie, era un pic mai mare, totuși. Părea făcută din argint, o ținea strâns la piept și vorbea. Vorbea când domol, când repezit despre nu mai știu ce ape care circulă, alături de sânge, prin vene.

În timp ce își ținea fantastul discurs, arătă la un moment dat spre oglinda mare din local: ”aceleași ape curg și prin oglinzi, dealtfel” - l-am auzit spunând. Dar arăta cu mâna exact spre mine.

[”.........................................................................”]

fantasmagoria 51: peisaj occidental

2012-01-26T03:09:00.000+02:00

.
-fragment-

Cum mergi drept înainte, e imposibil să ratezi eșecul. Paradoxul globului pământesc e dublu: mai întâi că e un glob (deci orice drum drept e circular) iar mai apoi că e pământesc (deși cei care-l populează trăiesc ori sub pământ ori mult ridicați deasupra lui). Cam așa vedea domnul Kult peisajul de ansamblu al Occidentului: un altfel de Orient, ceva mai întunecat, mai cenușiu, mai dedicat inutilității dar un Orient, în cele din urmă. S-a pregătit toată viața să-i facă față și acum, la bătrânețe, cu totul plictisit de propriul lui efort, a renunțat să mai înoate în valurile risipite și s-a contras mizantropic într-un refugiu al delăsării.

Vă mărturisesc că-i un deliciu să-i ascult lamentările camuflate discret în fâșii de morbiditate. Cred că-i singurul motiv pentru care îl vizitez. O fac destul de des dar nu din compasiune și nici din curiozitate ci dintr-un discipolat nemărturisit. Vreau să învăț treptat ce înseamnă să nu mai vrei să înveți, treptat.

Când vorbește despre Occident, nu e zgârcit cu antinomiile și asta îmi place. Mă indispune orice contorsionare a logicii însă în cazul lui nu-mi recunosc decât un masochism lejer. Frazele îi scapă de multe ori de sub control și asta mi-l apropie de umanitate atât de mult încât mă tem deseori să nu-mi recunoască simpatia pentru scăderile de la rațiune pe care le face. Ar însemna să mă alunge din camerele lui strâmte în lipsa de intimitate a mulțimii și nu mi-aș ierta pierderea asta.

[”........................................................................”]

fantasmagoria 50: trei arome

2012-01-25T02:01:00.000+02:00

.
-fragment-

[”.........................................................”]

Dar de unde credeți, domnule M., că am acest parfum? Mă uitam în ochii doamnei Boerth și îi vedeam palpitând, acum ca adesea, în fața oricăror vanități, oricât de mărunte ar fi fost. Mă pregăteam să-i dau un răspuns banal, numele vreunui producător francez de fragranțe ales la întâmplare din duzina de mărci care-mi venea în minte.

Doamnă Boerth, parfumul dumneavoastră e făcut din trei esențe și șase arome secundare. Mă pregăteam de mult să o șochez pe această neverosimilă burgheză și asta mi s-a părut ocazia cea mai potrivită. Cele trei arome principale, am continuat imediat, îmbină lemnul sacru al santalului de Goa consumat de vidul unui foc potolit, ușoare și zvelte ape umbroase de Ceylon și clorofila mirabilă a arborelui de rodii persane. Toate acestea trei, transportate în sticle de mărimea oului de flamingo, aduse la Paris și prelucrate în laboratoarele Guerlain din Rue de Rivoli, au binevoit să-și lase bogățiile aromate prin retortele divinelor subsoluri lutețiene în răstimpul a patruzeci de apusuri de soare.

Peste întreita bază s-au picurat, cu artă de alchimist, cele șase miresme surori: clinchet grav de lăcrămioare ușor maturate, sudoare cristalină de trandafir galben de Burgos, decoct învechit din frunze de laur, condens îmbietor de ferigă algeriană, suc atent fermentat de minole și o tinctură cu rețetă secretă - misterul netrecut al fabricantului.

Doamna Boerth, cu ochii închiși, părea că visează aromele închipuite. Am continuat cam un sfert de ceas cu aceleași luxuriante descrieri până când gazda a început să sforăie ușor.

fantasmagoria 49: colecția de cauze

2012-01-24T01:21:00.001+02:00

.
-fragment-

E inutil să-ți mai pui întrebări din moment ce toate răspunsurile sunt deja date. Sunt puse ca semințele în pământ sau ca ouăle în cuiburi. Tot ce trebuie să faci e să le incubezi. Pe ele, pe întrebări.. Iar incubatul ăsta e un joc, ceva mai grav, e adevărat. Însă e doar un joc. Nu ți-aș spune nimic cu asemenea siguranță dacă nu m-aș fi convins chiar eu de asta.

Să zicem, de pildă, că adevărul se compune și se divizează: realul - masculin, rapace, neiertător și realitatea - feminină, suavă, misterioasă. Mergem mai departe puțin și spunem că adevărul e un abis insondabil. Atunci realul, față cu adâncul - contemplă pasiv propria-i neputință de a da sens cauzei sale iar realitatea, în adânc deja - își mișcă matern toate sevele, în speranța că poate crește un copil nenăscut.

Dar așa ne rătăcim cel mai sigur. Încercuindu-ne cu pilde și adăstând în exemple, ilustrând, schițând, punând în rând. Orice răspuns e un efect al cauzei sale: acel magic, misteric, indicibil dintr-o dată. Cu cât apar mai multe întrebări, cu atât ne depărtăm de origine și nu mai vorbim despre ea - una

ci despre mai multe izvoare, cât mai multe, atât de multe încât ne înecăm.

[”...........................................................................”]

fantasmagoria 48: anonimitate extinsă

2012-01-23T00:54:00.000+02:00

.
-fragment-

Nu e destul să vrei să te simți în jurul casei tale ca o umbră, ca și cum ai fi un străin pe străzile unui oraș în care n-ai mai fost niciodată. Trebuie să extinzi războiul ăsta, trebuie să lupți în continuare, mereu, pentru o viață cu totul ștearsă din orice canon al evidențelor. Să presupunem că toți ceilalți nu te știu sau nu te mai recunosc, nu-și mai aduc aminte de numele tău, de tine luat întreg. Dar ăsta e doar începutul a ceea ce ar trebui să urmeze. E urgent să îi uiți tu pe ceilalți, să-i eviți, să nu mai vrei să te numeri printre ei.

Anonimitatea ta trebuie extinsă până dincolo de limita care te desparte de cei de lângă tine sau de mai departe. Pe scurt, idealul și programul tău de viață să se confunde cu necunoașterea intenționată, cu imposibilitatea identificării oricui și a oricărui lucru. Știu că nu-i ușor, știu că vor fi multe piedici: vei descoperi mereu ceva nou în fiecare secundă pe care o vei trăi, nu te vei afla niciodată fix în același loc, întotdeauna va fi nevoie să te orientezi, să privești, să asculți.. ..Ai nevoie de coordonate iar traseele și raporturile lumii se uită greu.

Dar dacă nu o faci, dacă nu-ți vei impune amnezia, dacă nu te vei ascunde de numere, nume și relații, de categorii, surse și efecte, dacă te vei abate de la legătura aceasta de anonimitate - nu vei fi poet.

[”.....................................................................”]

fantasmagoria 47: o intuiție megalitică

2012-01-22T03:04:00.002+02:00

.
-fragment-

[”.............................................................”]

În povestea acestui trist cavaler, zise ea, se văd mai multe orizonturi în care apun mai mulți sori și în care petrec mai multe înserări, toate deodată, peste același pământ.

Cavalerul aleargă deznădăjduit, urmărit din spate de Tatăl Zmeilor cu Dinți de Fier. Tot alergând, își dă seama că nu mai are unde să se ascundă așa că îl roagă pe șoimul său năzdrăvan să-l găzduiască o vreme, până va trece Zmeul. Șoimul își deschise pieptul și îl învăță pe cavaler să se strângă ca un ghem și să intre într-una dintre camerele inimii sale. Cavalerul făcu întocmai. În inima șoimului era cald și întunecos, așa cum e sub o pătură groasă și moale.

Într-un târziu, Tatăl Zmeilor cu Dinți de Fier îl găsi pe șoim și-l ucise, fără să știe că în inima sa dormea cavalerul. Mulțumit de isprava sa mârșavă, Zmeul se duse la locașurile sale. Și astfel povestea se termină și cartea se închise. Cavalerul rămase în inimă, inima în șoim, șoimul în poveste, povestea în carte și cartea se pierdu, fără să mai fie regăsită, în negura timpurilor.

Dar tu de unde ai aflat povestea dacă zici că s-a pierdut cartea în care era scrisă? am întrebat-o neîncrezător.

Am visat-o, mi-a răspuns.

[”...............................................................”]

fantasmagoria 46: trusa micului astronom

2012-01-21T02:11:00.002+02:00

.
-fragment-

Din trusa micului astronom nu trebuie să lipsească acele câteva instrumente fără de care Cerul nu există. În primul rând: răbdarea. Ca să poată observa mișcările constelațiilor, micul astronom e obligat să se facă încă și mai mic, mic de tot. Să fie mereu conștient de turbulențele pe care le poate provoca dacă îndrăznește să se ridice măcar pe vârfuri. Iar ca să se facă mic și să se ghemuiască firește că nu-i de ajuns. Abia acum intervine răbdarea. Răbdarea îl va face pe micul astronom să rămână la condiția sa de ființă mică și neputincioasă, pentru că așa îl va învăța Universul. La rândul său, Universul nu va rămâne dator și va ști să se facă mare, tot mai mare, pe măsură ce micul astronom se va face mic, tot mai mic.

Un alt instrument, cu totul indispensabil, este curiozitatea. Cu cât folosește mai des acest minunat instrument, cu atât micul astronom merge mai departe spre adâncurile galaxiilor. Curiozitatea îi va ține de cald când acesta se va urca pe acoperișurile caselor noaptea sau va petrece răstimpul sortit bunului somn stând treaz prin clopotnițe, turnuri de moară, foișoare, faruri maritime ori vârfuri de munte.

Trusa micului astronom mai cuprinde câteva minuscule nelămuriri. Rostul lor este acela de a crește odată cu micul astronom. Când micul astronom va înainta mai mult în știința corpurilor cerești, nelămuririle vor dospi și ele - până la punctul în care vor trebui aruncate și înlocuite cu altele noi.

Un alt instrument din trusă, printre atâtea altele, este și...........

[”................................................................”]

fantasmagoria 45: duhu-i

2012-01-20T01:47:00.002+02:00

.
-fragment-

Era pe lângă mine cumva, nu știu cum să vă explic dar o simțeam peste tot. Prin toate autobuzele, prin metrou, prin supermarket, acasă și la școală, peste tot, peste toate. Însă nu reușeam să o văd. Mi-am cumpărat ochelari, pur și simplu. Mai multe perechi, toate dioptriile posibile, mi-am luat telescop, microscop, lunete și binocluri de toate felurile. Degeaba. N-am reușit s-o zăresc pe nicăieri.

Existența ei discretă mă înnebunea, umblam ca un scos din minți pe străzi, uitându-mă-n urmă din cinci în cinci minute. Nu, inutil, fără rost. Până la urmă am ajuns la doctor. Îți imaginezi - unul care să poată trata cu calm paranoia asta diabolică. Mi-a dat medicamente. Fără urmări, era la fel ca până atunci. În cele din urmă m-a internat (mai mult fără voia mea). Dar mi-am dat seama că numai așa îmi puteam reveni.

Într-una dintre zilele cărora le pierdusem șirul, m-am uitat mai atent în oglindă. Bineînțeles! Iat-o! Acolo era! Evrika!

Urlam de bucurie. M-au legat imediat și m-au sedat. Minutele care se scurgeau din mine (sau pe lângă mine sau peste sau pe sub mine) mă făceau peste măsură de fericit și de calm. În sufletul meu știam cu siguranță că nu secobarbitalul mă domolise ci faptul că o văzusem, că fusese acolo, în fața mea. Acum știam unde e, cine e și cum e.

[”................................................................”]

Era o himeră. Era propria mea prezență.

fantasmagoria 44: pseudo-confesiuni

2012-01-19T03:20:00.003+02:00

.
-fragment-

Domnul Kult scoase blazat fotografia din sertar și mă întrebă:

”Îl recunoașteți, domnule M.? Era un copil cu un chip vag, îmbrăcat în hainele alor săi, nu avea niciodată pe el propriile veșminte. Un copil trebuie să țină liturghii și să care Universul în spate cu bucurie fragilă iar el nu știa nici măcar cum îl cheamă, oamenii îi spuneau cum doreau, cum le venea. Îmi aduc aminte că era curios din fire. Credea că ține un animal nevăzut în curtea pe care n-o avea. Alți copii, închiși în alte case, aveau câini și pisici, papagali, pești fosforescenți sau canari. El nu stăpânea decât un cal născut în soare, care mânca jăratic, care vorbea în limba oamenilor, care zbura și n-avea somn. Într-o zi banală calul miraculos nu l-a mai întâmpinat după obicei. Atunci, țin minte, i s-au adâncit cearcănele, ochii i s-au dus în fundul capului și n-a mai vrut să vorbească cu nimeni. Pielea i s-a făcut ca o scoarță de copac și sufletul i-a căzut în craterele muțeniei. Trebuie să-l recunoașteți acum, domnule M., chiar nu vă amintiți de el? Când s-a întors de la munte în oraș, a adus în vechea lui cameră pietre, frunze și pământ, o umbră de urs, o urmă de lup, niște vânt, câteva stele. Noaptea se învelea cu ele și se bucura să adoarmă. Visa abundent, devenise absent, se făcea invizibil. Se îmbolnăvise.. ..

Dar nu mai vreau să insist, cunosc și eu amnezia ce vă locuiește ades. Oricum, știm amândoi că există o voluptate infamă a despărțirii. Ceva din noi ne silește să credem că fiecare îmbrățișare poate fi și ultima. Iar când cel care pleacă se pornește la drum, el se duce de fapt în trecut, de unde nu-l mai poate scoate nimeni.”

[”................................................................”]

fantasmagoria 43: amintristele

2012-01-18T02:46:00.001+02:00

.
-fragment-

Din păcate nu știu când m-am născut, n-am fost de față. Am apărut mai târziu, alergat de niște câini. Am dat buzna în mine însumi, am băut repede niște apă și am fugit mai departe. Acum sunt departe, într-un loc străin, nu cunosc pe nimeni și nu înțeleg în ce limbă vorbesc ceilalți.

[”........................................................................”]

Lecția de anatomie spirituală începuse deja. Am intrat ușor în amfiteatru și am încercat să nu deranjez pe nimeni dar profesorul m-a văzut. ”Domnule M., ați întârziat la prelegerea despre dumneavoastră. Chiar nepermis de târziu ați venit. Nu vă întreb despre ce anume v-a putut reține departe de acest interesant curs, nu-i treaba mea asta. Dar trebuie să vă invit să recapitulați tot ce am spus până acum în expunere. Regulamentul o cere”. Așa e, regulamentul o cere, are dreptate vechitura asta. ”Firește că am dreptate, domnule M., și.. ..nu sunt chiar așa de bătrân pe cât ați crede..”. Dumnezeule mare! Am înlemnit când am realizat că mi-a citit gândurile. De-atâta spaimă nu mai puteam gândi nimic. Pur și simplu mintea mea se golise. Instantaneu.

Și așa a rămas de atunci.

[”.......................................................................”]

Fiecare gând face un drum ascendent, spiralat, cules atent dintre firișoarele de praf, filtrat prin perdele de lumină până în înălțimile translucide unde Zeul doarme dus și mă visează. Apoi se înscrie minuțios într-o fâșie descendentă, răsucită, luând trup de cuvânt cețos, șopotind imitația unui mic iaz care fierbe ușor. Și iarăși.. ..gândul se întoarce primenit spre sine, curbat până la refuz, rotunjit mereu ca o linie ce și-ar dori să fie cerc.

fantasmagoria 42: pământul e un animal

2012-01-17T02:12:00.000+02:00

.
-fragment-

[”.................................................................”]

E foarte normal, încerca domnul Kult să mă convertească, să ai senzația că ești viu în timp ce mori. Să presupunem că ai tăi vor vrea să-i trimită Zeului o scrisoare și te vor arde. Incinerarea e cea mai curată formulă de echivalare cu propria-ți natură. Ești cenușă pură montată frumos pe un schelet de calciu și magneziu, să nu uiți asta niciodată. Sau să asumăm ideea morbidă că te vor duce la marginea unui câmp și te vor încredința păsărilor. La urma urmei nu-i nimic rău în asta, va fi o chestie caritabilă față de înaripate. Îți închipuiai altfel angelismul? Orice simbol are prețul său.

Mai departe.. ..să luăm în calcul varianta înhumării. Iată o treabă ce inspiră excelență. ”Domnule Kult..” Stai, zice, că n-am terminat. De ce să ți se pară nefiresc? Pământul e un animal tăcut. E fioros când stă cuminte și fermentează în miezul lui magmele ce i-au fost date. E blând când vrea să ne avertizeze în privința apocalipselor. Încrederea cea mai mare o am în pământ, numai pentru că are toate culorile cafelei: de la arămiul caimacului până la negrul zațului. Glumesc, glumesc..

Iubesc pământul pentru că e singurul care n-are umbră. Primește toată lumina deodată și nu dă nimic la schimb. Cel puțin așa se vede de pe suprafața lui. Dar cine poate ști adevărul? Dacă îi dai trupul ca hrană s-ar putea ca toată carnea ta, topită și aburindă, să ajungă în soare iar el, pământul, să nu fie decât o imensă supieră.

[”.............................................................................”]

fantasmagoria 41: monadologul

2012-01-16T03:57:00.001+02:00

.
-fragmente-

Era un individ dubios și peste măsură de tăcut. Ai fi zis că-i mut dacă n-ai fi aflat din cele mai sigure surse că vorbește singur cât e ziua de lungă și nopți întregi fără să-l audă cineva. Uneori notează ceva într-un carnețel legat în piele cafenie sau se preface că e atent la mulțime în timp ce el de fapt doarme și visează cu ochii deschiși și plini de lacrimi. Dacă-l întrebi din pricina cărui lucru plânge, îți face semne că nu te poate auzi, că e surd, că e mut, că e mort. Îl crezi, n-ai încotro și speri că peste un oarecare timp va fi îndeajuns de amabil încât să-ți explice de ce se încăpățânează valurile să revină la malul care le destramă sau unde se poate fugi de lume, în ce văgăună pustie să te mai poți întâlni cu tine însuți ori cum să-ți potrivești ceasul cu centrul galaxiei, învârtindu-te centripet în jurul dumnezeului care-ți ești.

Dar nicio întrebare nu-ți va ieși dintre buze dacă niciun răspuns nu ai deja în minte. Atunci ai de ales: în fața muțeniei lui de piatră te poți face ploaie și rîu și zăpadă ca să-l poți eroda canibalic sau taci și tu, închipuindu-te stâncă și lăsându-l pe el să te sfărâme, să te facă o grămăjoară de praf pe care să o sufle elegant în cele patru vânturi.

[”........................................................................”]

Cu toate astea, mă gândesc din ce în ce mai serios la faptul că salvarea mea va fi un ierbar cu pagini îngălbenite în care îmi voi lipi, ridicol în mândria mea, rădăcinile pe care le numesc naiv ”acasă” și tulpinile muncite de seva evaporată și frunzele uscate de lăcomia luminii și florile fără culoare și fără miros, urâte și îngrămădite în letargia lor deshidratată.

[”.......................................................................”]

Pe măsură ce se depărta de mine, bătrânul întinerea.

fantasmagoria 40: încruntări diverse

2012-01-15T03:37:00.000+02:00

.
-fragment-

Și chipul tău e o mână. Dar una care stă la lumină, veșnic întinsă, nu pentru milă ci pentru mângâiere. Adevărurile tale vin prin mâna asta pe care ți-o pomenesc aici, ele sunt mărunte, abia se văd căci în urma lor merg agale, întinzându-se pe orice stradă posibilă, toate deziluziile care s-au plictisit să stea ascunse prin colțuri. Mi-e mai mare frica de viața care ar putea să curgă prin decepții decât bucuria de a-ți întinde și eu fața ca o mână, cum o faci tu. Îmi place însă cum te miri de labirinturile prin care-mi rătăcesc cuvintele. Mai bine aș urla. Uneori o fac, mai ales înainte de a te speria de sălbăticia cu care îmi place să denaturez liniștea. Tu iubești seninătățile: a pământului și a cerului, cu măsură egală, știu.

Dar ai văzut și tu cum se bat cuie în capacele coșciugelor, nu e asta imaginea celui mai mic dintre paradoxuri? Un gest la fel de inutil pe cât este de igienic. Avem nevoie de micile adevăruri, e o prostie să credem că luate împreună dau un adevăr mai mare. Nu-i nimic esențial în risipire dar împrăștierea înseamnă că lucrurile au fost cândva adunate. Și asta-i bine pentru că asta e ceva sigur.

[”..........................................................................”]

fantasmagoria 39: întunericoșatul

2012-01-14T03:08:00.002+02:00

.
-fragment-

un poem cu un bătrân ce răspunde neîntrebatelor

Atunci ele îl întrebară în cor: ”Dar o fantomă ce este?”. Iar el le răspunse, fiecăreia pe rând:

- mai întâi: o fantomă e o bucată de suflet neînghițită încă de întuneric, ca o gălușcă rămasă pe esofagul eternității, care nici nu a coborât în stomacul nopții ca să fie descompusă de acizi, nici nu s-a lăsat pe deplin regurgitată.

- apoi: o fantomă nu este în adevăratul sens al cuvântului, ea doar subzistă grațioasă la marginea câte unui vers al firii, vedeți bine că numai ea poate da rima potrivită, așa știm că e un cântec al nevăzutului în orice muțenie a neîndoielnicului.

- după care: o fantomă poate lua orice formă dar ea preferă mai ales mlaștinile, pe care le imită până la identificare, ca oricare dintre noi, ar mai fi și alcătuirile curioase pe care le numim ”închizători” - și ele tot fantome sunt dar de o subtilitate mai aleasă.

- prin urmare: vedeți și voi că fantomele pot înșela și o fac fără teamă, invers proporțional cu fricile noastre.

Atunci ele îl întrebară în cor: ”Dar diavolii ce sunt?”. Iar el le răspunse, fiecăreia pe rând.

- mai întâi: un diavol este....................................

[”......................................................................”]

fantasmagoria 38: antropofagie neașteptată

2012-01-13T02:32:00.001+02:00

.
-fragment-

Mă plimbam pe la marginea parcului, ca de obicei. Se anunța un frig sălbatic pentru orele nopții. Știți cum e: dacă pe înserat se spulberă ușor zăpada înseamnă că în maxim cinci ceasuri vine viscolul. Mă plimbam pe la marginea parcului așa cum fac întotdeauna în după-amiezele de iarnă când nu mai pot lucra. Știți cum e: dacă te absorb neliniștile, uiți până și de faptul că mergi. Nu pot să pricep, mă gândeam la un moment dat, cum și când au prelungit aleile astea. De data asta nu bănuiți de ce mă gândeam tocmai la lucrul ăsta dar am să vă zic: nu mai mirosea a oraș, în nări nu-mi intra decât o masă compactă de aer înghețat, zăpada era ceva mai multă și cu desăvârșire albă iar peste toate - vedeam la oarecare distanță un pâlc de copaci de existența cărora nu știam. Cu siguranță că parcul a fost extins mult peste limita orașului, mi-am spus. M-am îndreptat curios spre mica pădurice, voiam să o cercetez mai îndeaproape.

Pe măsură ce mergeam spre ea, ea se îndepărta lent de mine. Cred că am mers așa cam o jumătate de oră. În cele din urmă am vrut să fac cale întoarsă pentru că mă nimerisem fără voia mea într-o vastitate spațială ce-mi făcea rău. Mi se părea că merg pe Lună, nici mai mult, nici mai puțin. Pe când mă întorceam, am observat cu coada ochiului o umbră inegală care se apropia și se distanța într-un oarecare ritm. M-am uitat în urmă și am văzut că pădurea plutea cu totul deasupra pământului, la mică distanță, deplasându-se spre mine. Am împietrit de groază. Copacii veneau spre mine cu viteză și nu mă puteam mișca din loc.

[”...............................................................................”]

fantasmagoria 37: rădăcina cea de taină

2012-01-12T02:11:00.000+02:00

.
-fragment-

......apoi îmi spuse:

dacă trăiești într-o casă a cărei temelie e atât de adânc săpată încât să nu-ți poată fi frică de va cădea cerul pe acoperișul ei, tot va trebui să te pregătești în fiecare noapte cu gândul morții, pentru că fiecare zvâcnire debilă a inimii pământului se va resimți ca un infarct prin toți pereții.

E o adevărată artă construcția unei case. Și nu mă refer la arhitectură ori la ingineria așezării unui etaj peste celălalt ci la găsirea celui mai liniștit dintre pământuri, pământ în care să scobești loc de întemeiere. Problema este că asemenea pământ nu e de găsit așa de lesne deși e peste tot. Uite, chiar și aici.. ..zise, împingând concentrat câțiva bulgări de humă cu vârful pantofului. Dintr-o dată m-am simțit în mijlocul unei inadecvări. Nu știam ce-i cu mine acolo, în mijlocul unui câmp pustiu, alături de domnul Boerth care-mi perora verzi și uscate despre formulele de excavare ale unei fundații.

”Eu vreau doar să ridic o casă, domnule Boerth, nu să fac metafizică aici, printre ciori și ciulini uscați. E frig, bate vântul mai tare decât mă așteptam. Hai să mergem la mașină..”

Pericles Boerth m-a privit cu un aer descumpănit: nu e prea târziu pentru amânarea acestei construcții inutile, domnule M., puteți locui în continuare pe străzi și prin cafenele, așa cum vă cunosc, veți săpa prea adânc pentru temelia casei și e foarte posibil să dați peste rădăcina pământului.......

fantasmagoria 36: uitarea

2012-01-11T02:04:00.006+02:00

.
-fragment-

Din ziua aceea nu-mi aduc aminte decât de un singur lucru: am căzut pe scări în timp ce le coboram în viteză, am alunecat și m-am lovit la cap destul de rău. Și de aici a început cea mai miraculoasă întâmplare a vieții mele: am avut pentru tot restul după-amiezii o cascadă de revelații sub care am stat, înfricoșat și cuminte, așteptând să se termine. Cuprins de spaimă pentru că nu știam ce se petrece cu mine, credeam că sunt pe moarte - îmi aminteam episoade pe care nu le-am trăit niciodată. Răbdător pentru că mă străduiam să mă împac cu mine însumi, măcar la sfârșit. În cele din urmă mi-a trecut, toată această tulburare de memorie s-a liniștit și s-a ghemuit undeva în adâncul minții.

Mă vei întreba, pesemne, de unde mi-au răsărit în amintire acele mulțimi de fapte despre care îți spun că îmi sunt, că îmi erau, cu totul străine. Probabil că strămoșii care încă trăiesc prin sângele meu au vrut să-mi vorbească sau poate că însuși corpul meu a devenit pentru câteva ore propriul său suflet, lăsându-mă pe mine să-i fiu trup.

Îmi ziceai mai devreme că ai mai auzit o poveste asemănătoare, cu un individ luat în posesie de o amnezie mai mare decât propriul lui destin. Sunt conștient acum că am trăit și eu același risc. Dar cred cu tărie că un asemenea teribil lucru se întâmplă doar celor care, în secret, își doresc cu voluptate uitarea mai mult decât moartea. Ceea ce, să recunoaștem, e o închipuire mai mare și mai frumoasă decât orice poezie.

[”............................................................................”]

fantasmagoria 35: rătăcitorul

2012-01-10T01:15:00.001+02:00

.
-fragment-
[”.........................................................................”]

Pornisem de la ideea ciudată că nu orice rătăcitor e rătăcit, cumva ca un pandant la obiecția lui Guido că nu toți călătorii se află pe un drum. Sincer îți mărturisesc acum că nu am înțeles de prima dată nici ce voia Hector să zică și nici ce dorea Guido să demonstreze. Mi-a fost însă de ajuns să-i observ în timp ce vorbeau. De-ai ști, Fillippo.. ..E un spectacol. Fiecare dintre ei se uită unul în chipul celuilalt ca într-o oglindă. Culmea e că nu se poate vedea pe sine nici unul, nici celălalt. Dar asta nu-i important sau, în fine, nu-i mai important decât faptul că orbirea asta are o singură cauză: ochii lor sunt deschiși prea mult.

Îmi dau seama că pare nefiresc ce spun dar e foarte adevărat. Dacă Hector ar accepta să-și închidă ochii, l-ar vedea pe Guido în toate locurile în care tace. Iar dacă Guido ar concede să-și refuze privirii ființa lui Hector, l-ar putea distinge mai limpede pe acesta prin încîlceala argumentelor. Însă trufia va lăsa întotdeauna deschise ocaziile pentru ca fiecare dintre noi să creadă că vede mai bine. Mereu mai bine decât celălalt, decât alții, decât toți.

[”..............................................................................”]

fantasmagoria 34: ancorele

2012-01-09T01:04:00.002+02:00

.
-fragment-
II-1

Da, un simplu fragment..Niciodată nu promite ceva întreg. Poți să-l asculți o zi, de dimineața până seara, vorbind pe larg despre cât de înguste sunt căile Zeului și la sfârșit să rămâi cu impresia clară că nu ți s-a lămurit nimic. Dar știi că pentru el nimicul are o nemaipomenită istorie așa că ai răbdare și speri și te rogi chiar pentru o anume ajungere la capăt. Care nu se va întâmpla nicicând.

E ca și cum ar arunca mereu ancore în tine, ca și cum ți-ar sonda adâncurile, deși e foarte conștient de inutilitatea gestului. Pentru că tu nu ai adâncuri de niciun fel. Tot ce e în tine e la suprafața ta, nu ascunzi nimic, nu ești construit în jurul niciunui secret. Iar ancorele lui cad greu, cu un zgomot puternic și grav. Îți ciulești urechile încordat și nu poți auzi decât un ecou haotic în care curg, unele peste altele, toate tonurile vocii lui.

[”.........................................................................”]

fantasmagoria 33: mandalism

2012-01-08T02:46:00.002+02:00

.
-fragment-

[”.............................................................................”]

Acum câțiva ani am înființat o agenție de turism de aventură, non-conformist. Propuneam excursii și expediții în locurile cele mai greu accesibile, unde era dificil de pătruns și ajuns. Agenția asta nu a funcționat decât doi ani și de-a lungul întregii perioade eu am fost singurul ei client. Nu am reușit să conving pe nimeni să vină cu mine la drum. Dar nu cu eșecurile mele comerciale vreau să vă plictisesc ci am venit aici doar pentru a vă povesti despre cum am găsit manuscrisul Mousike și ce înseamnă el.

Într-una dintre călătoriile mele am ajuns pe insula Pirallakhi, aproape de Absheron, nu departe de-un mal al Mării Caspice. Căutam o experiență speologică, insula Pirallakhi are multe peșteri cu galerii spectaculoase. Intrând într-una dintre ele, cu mare teamă, recunosc, mi-a fost dat să găsesc un cufăr de abanos în care am zăcea, de secole, acest manuscris pe care acum îl aveți domniile voastre în față.

[”...........................................................................”]

Am recunoscut notațiile muzicale dar nu aveam nici cea mai mică idee despre simbolistica desenelor dintre ele. Sensurile ascunse în aceste ornamente le-am aflat mai târziu când, uluit, am ascultat partitura înscrisă pe pergament. Un bun prieten, pianist, a studiat manuscrisul și a reușit să interpreteze melodia tăinuită acolo. Spun că am fost uimit, răvășit chiar, când un alt prieten (geograf) mi-a spus că desenele nu sunt altceva decât hărți ale Asiei, văzută din diferite unghiuri. Surprinderea mea avea să fie încă și mai mare....

Până să ajungă la muzeu, dragii mei, manuscrisul numit acum Mousike a trecut prin nenumărate mâini. Ingineri, medici, matematicieni, teologi, psihologi, muzicologi, cartografi, meteorologi, o mulțime diversă de specialiști din peste o sută de domenii a conchis că e vorba de un document de maximă importanță pentru cunoașterea umană.

Priviți-l cu atenție, ordinea desenelor e oglinda armoniei cosmice. Cu cât veți cerceta mai în amănunt, cu atât mai mult se vor îmbogăți simbolurile. E o investigație fără sfârșit care vă poate face paraleli cu propria voastră viață. Studiul acestei armonii înscrise aici v-ar putea dezechilibra definitiv.

[”..........................................................................”]

fantasmagoria 32: katharsis

2012-01-07T02:20:00.000+02:00

.
-fragment-

Am aflat povestea asta dintr-un almanah vechi, în timp ce stăteam la umbra subțire a unor mesteceni.

Selim, fiul lui Hussain, a rătăcit prin deșertul Arabiei zile multe și nopți îndelungate, pierdut fiind de caravana tatălui său. Însetat, epuizat, hărțuit fără încetare de duhurile pustiului, a ajuns la Wadi Khum - oaza curmalilor - cu totul întâmplător.

Nu s-a oprit decât la iazul dătător de viață. S-a aruncat în apa rece dezbrăcat complet de hainele sale zdrențuite și a început să se spele de groaza deșertului neprimitor. Și s-a tot spălat de seara până dimineața și de dimineața până la apus. O zi, două, trei, treizecișitrei, trei sute treizecișitrei, trei mii trei sute treizecișitrei, până când

straturile de piele i s-au desprins de pe carne, carnea de pe mușchi, mușchii de pe ligamente, ligamentele de pe oase. Până când oasele i s-au albit complet, apoi s-au fărâmițat, s-au măcinat, s-au făcut pulbere fină. Până când vântul de sud i-a suflat trupul printre frunzele mari ale finicilor.

Abia atunci s-a oprit.

fantasmagoria 31: pseudo-literații

2012-01-06T01:09:00.001+02:00

.
-fragment-

Pe masa roasă, de mahon vechi, Profesorul își puse ziarul împăturit și începu să se caute alene prin buzunare. ”Băiete, un Bombay, te rog!” își ceru ginul preferat după care scoase pachețelul cu tutun pe care și-l îndesa acum în vatra pipei. ”Dragă M., ai auzit că a fost deconspirată aseară rețeaua Pseudo-literaților?” ”Cine? Nu știu, n-am auzit nimic despre asta..” Mă așteptam la explicații largi, expuse pe îndelete după cum era stilul Profesorului. Firește că bătrânul deschise povestea. Și mă bucuram, vă spun drept, pentru că Profesorul avea un dar aparte de a-mi liniști toate anxietățile cu istoriile sale. Citea tot felul de articole de prin jurnale și mi le povestea apoi cu o voluptate superbă. Era narcisismul lui favorit dar eu nu protestam niciodată, tocmai din cauza motivului mai sus amintit.

[”.......................................................................”]

”Așa că închipuie-ți, dragul meu, că toți acești spioni formidabili au reușit să-și construiască rețeaua având ca acoperire statutul lor de poeți. Transmiteau mesaje codate prin poeme, prin titluri de cărți, articole și recenzii. Mă și mir cum cei de la contrainformații au reușit să-i dibuiască. Trebuie să fii un geniu al criptografiei ca să poți extrage din poezie mesajele subversive.”

[”.......................................................................”]

fantasmagoria 30: panteonirism

2012-01-05T00:13:00.001+02:00

.
-fragment-

[”.....................................................................”]

- Să-ți povestesc, dragă Theo, despre domnișoara Cleopatra și despre salturile ei dintr-un panteon într-altul, într-o totală halucinație erotică în care a trăit ani îndelungați.....

......Domnișoara Cleopatra era o creștină ortodoxă calcedoniană de stil vechi. Închinăciunile ei erau largi, ocupau toate orizonturile vizibile. Când făcea metanii, erau unice. Ducea mâna corect, până la pământ, îndoindu-se din șolduri nouăzeci de grade fără greșeală. Rugăciunile de seară durau trei ore și jumătate iar cele de dimineață aproape două. Între ele intercala pios cele șapte laude cu câte treizecișitrei de închinări pentru fiecare sfânt din sinaxar.

Nu mai avea timp de nimic. Nu lucra nicăieri din pricina ispitelor ce puteau să apară și nu mânca decât după apusul soarelui, ținând regula ajunării părinților pustiului. Ducea războiul nevăzut cu o fervoare nemaiîntâlnită și idealul ei era să sihăstrească anonim în creierii munților.

Odată, pe drumul unui pelerinaj, a descoperit că ademenirile trupului ei erau de fapt mai puternice decât menirile scrise în Ceaslov și Psaltire. S-a îndrăgostit fără voie, fără leac, fără scăpare de un tânăr monah cu care a și fugit mai apoi într-un oraș mic și pierdut în câmpie. Nu-i cunoștea nimeni, nimeni nu le știa taina, nimeni nu le putea judeca poticnirea. Dar tânărul, măcinat de remușcările renunțării la renunțare, a părăsit-o acolo, în orășelul prăfuit.

[”........................................................................”]

Domnișoara Cleopatra nu s-a mai putut întoarce la Dumnezeul în care se amăgise că se încrede. O mătușă din Suedia i-a dăruit o deplasare la Sundsvall și consolările ce-i lipseau. La Sundsvall, Cleopatra a descoperit Zeii.

Zeii pe care-i aștepta de ani și ani. Zeii față de care rătăcise, împuținată de neștiință. Ritualurile ei erau impresionante. Lecturile din vechile saga, intonările în limba veche a vikingilor, jocul sacru cu runele - acestea erau lucrurile la care nu o putea întrece niciun odinist. Thor îi dădea forță, Freyr o ocrotea, Odin însuși i-a apărut într-o viziune, plin de majestate.

Într-o zi, în vremea unui ritual Seidr, un preot tânăr i-a zâmbit cu înțeles.

[”........................................................................”]

Într-un final, a pus toți zeii într-o grămadă și le-a dat foc. În timp ce focul ardea.....

fantasmagoria 29: cheia tuturor ușilor

2012-01-04T02:14:00.000+02:00

.
-fragment-

[”.............................................................”]

- Dă-mi voie să-ți argumentez, continuă Wilkins entuziasmat.

Dacă presupui că fiecare ușă se deschide ori ca să intri într-un loc ori ca să ieși de undeva, atunci nu faci altceva decât să persiști într-o eroare veche de când lumea. Premisa că ai putea să intri e la fel de falsă ca și cea prin care crezi că ieși. Nu există intrare sau ieșire. Lucrurile sunt mai simple de atât: orice ușă se deschide doar pentru a se închide și asta nu te implică în realitate cu nimic.

Îmi era deja teamă că realitatea de care-mi vorbea Wilkins era foarte departe de realitatea în care trăiam eu dar l-am lăsat să continue cu speranța că va ajunge într-un punct în care se va contrazice singur, cum o făcea de atâtea ori.

- Ușile au o viață a lor, o lume a lor. Ele funcționează numai pentru că universul lor e autonom. Și nu vreau să te exasperez cu chestii logice, M., pentru că știu că nici tu nu pui mare preț pe silogisme. Însă trebuie să mă crezi măcar în privința unui singur lucru: toate ușile au nevoie de o unică cheie. Și această cheie se află chiar aici, în buzunarul meu.

M-am uitat atent la mâna lui care strângea nervoasă buzunarul stâng al sacoului. Părea să ascundă acolo ceva mai mult decât o simplă cheie sau era, în orice caz, o cheie foarte mare. A băgat mâna în buzunar și a scos un revolver. Am amuțit. Nu știam, nu bănuiam ce avea să facă.

A dus arma la tâmplă și a tras.

[”.......................................................................”]

fantasmagoria 28: unicul

2012-01-03T00:28:00.001+02:00

.
-fragment-

Se desfăcea o stradă, în spatele caselor vechi, pe care nu mersesem niciodată deși locuiam în cartier de 86 de ani. Abia ieri m-am trezit pășind pe trotuarele ei, complet absorbit de gânduri, neatent la drum. Am ridicat ochii și am tras adânc aer în piept. Mi s-a părut ușor nefirească tăcerea aceea. Am ascultat cu atenție adierea calmă din frunzișuri. Eram atât de concentrat încât m-am trezit cu mare greutate din hipnoza în care mă afundasem fără voia mea.

Am vrut să mă întorc acasă dar corpul, complet amorțit nu mă mai ajuta deloc.

[”...................................................................”]

Ploaia măruntă și rece îmi lipea hainele de piele, m-am gândit că o să răcesc teribil. Spre disperarea mea, gândul acesta mi-a trecut prin minte cu totul lipsit de viteză. Aș fi vrut să înțeleg ce mi se întâmplă dar îmi era cu totul imposibil să mai articulez mental vreo expresie. Am închis ochii, căutând să mă concentrez cumva.

[”..................................................................”]

Au trecut nenumărate apusuri și răsărituri, alte ploi, toamne, ierni, ani îndelungați. Soarele își micșora puterea, Luna devenea mai mare, tot mai mare.

Într-un final, s-a apropiat atât de mult încât m-am lovit de ea și

abia atunci m-am putut mișca iarăși.

[”.................................................................”]

fantasmagoria 27: autobuzul

2011-12-30T02:41:00.002+02:00

.
-fragment-

În autobuz era soare, așa îmi aduc aminte. Era soare și bine, pasagerii tăceau și priveau absenți spre nimicul obișnuit. Trebuia să cobor la penultima stație, aproape de târg. Mai aveam destul de mers. Din fericire, s-au eliberat câteva scaune și am putut să mă așez. Cu căștile în urechi, așezat confortabil la fereastră, am închis ochii și m-am lăsat purtat.

Nu știu cât timp a trecut până când am adormit. Era prea cald înăuntru, zgomotul motorului se auzea ca un zumzet fin, șoseaua era liberă, am adormit.

Când m-am trezit, autobuzul era gol și staționa. Am crezut că am ajuns la capătul liniei. Am dat să mă ridic de pe scaun dar am descoperit uimit că eram prea amorțit ca să fac asta. În plus, peisajul nu-mi era deloc familiar. Nu mai eram în oraș, se vedeau niște munți, undeva în zare. O liniște aparte, nefirească, ca atunci când ești în pădure și vântul nu bate deloc, nu se mișcă nicio frunză, nu țârîie nicio insectă, nicio pasăre nu zboară pe acolo.

Într-un final am reușit să ies din autobuz. Indescriptibil. Vehiculul se afla pe marginea unei prăpăstii, nimeni în jur. În spate, la mică distanță, vedeam o pădure. În față prăpastia, în stânga munții iar la dreapta mea

exact în mijlocul unui cer foarte negru stătea și se uita la mine o Lună roșie, incredibil de mare, foarte apropiată de pământ. Eram împietrit de groază, uluit, înfricoșat și fascinat în același timp. Am început să alerg prin pădure dar îmi părea că înaintez contra curentului într-o mare de clei. Am început să țip, să mă zbat.

Am simțit o scuturătură puternică și am deschis ochii (căci alergam cu ei închiși). O bătrânică simpatică și zâmbitoare încerca să mă liniștească. Toți cei din autobuz se uitau la mine curioși.

[”...................................................................”]

fantasmagoria 26: lornionul

2011-12-29T00:53:00.000+02:00

.
-fragment-

Domnul Erlenmayer avea acest obicei încă de acum 30 de ani când, tânăr fiind, a suferit o grea lovitură sentimentală ce i-a stricat definitiv buna dispoziție. În fiecare sâmbătă seara se ducea la Operă, unde avea lojă rezervată prin abonament, și stătea nemișcat pe fotoliul de catifea vișinie aproape două ceasuri cât dura spectacolul. Dar de fiecare dată, în ultimile minute, urla ca un apucat și fugea din clădire, pierzându-se, lătrat și fugărit de câini, pe străduțele înghesuite de la marginea orașului. Nimeni nu putea să spună cu precizie de ce proceda astfel. Bătrânul mizantrop nu avea decât o slujnică gârbovită și înceată, surdo-mută. Despre familia lui nimeni nu știa nimic, nici prieteni nu avea și aproape nu ieșea din casă, cu excepția reprezentațiilor de la Operă.

[”...........................................................................”]

Domnul Erlenmayer avea 80 de ani când a murit. Deschis în fața notarilor de la primărie, testamentul său asigura o rentă substanțială pentru slujnică și desfacerea restului de avere în beneficiul coloniei de leproși din localitatea sa natală. Un singur obiect a necesitat dezbateri: lornionul bătrânului. Lornionul prin care acesta privea foarte atent spectacolele sale favorite. În testament era stipulată donarea pincenezului către cel mai de seamă poet al orașului. Notarii au fost repede lămuriți de către rectorul universității că, în lipsa menționării unui nume, lornionul ar trebui dat lui X - tânăr literat și poet de viitor.

[”............................................................................”]

Poetul se așeză la locul său, scoase lornionul din etui, îl șterse atent cu batista, îl puse la ochi și începu să urmărească acțiunea de pe scenă.

În câteva minute, tulburat, își coborî obiectul de pe nas și se uită la el. Faptul se repetă de câteva ori. Poetul privea fix spre scenă, transpirând abundent și bolborosind chestii de neînțeles la intervale regulate de timp. Cu câteva minute înainte de sfârșit, tânărul nu mai suportă și ieși, răcnind ca un apucat, fugind pe bulevard.

[”...........................................................................”]

- Dar ce secret într-atât de teribil ascundea lornionul bătrânului domn Erlenmayer? Întrebam și eu naiv, sperând într-un răspuns eliptic, fără noimă dar mulțumitor pentru oboseala mea.

[”...........................................................................”]

......Iar lucrul ăsta nu se petrecea decât la Operă și numai când era spectacol. De îndată ce puneai la ochi lornionul, puteai să vezi cum actorii încep să se descărneze, lepădându-și straturile opace de epidermă, mușchi, vene, organe, carne. Pe scenă se vedeau de acum doar scheletele, jucând jocurile celor vii ca niște temelii mișcătoare ale celor ce suntem..

fantasmagoria 25: un cap luminat

2011-12-28T23:23:00.000+02:00

.
-fragment-

[”........................................................................”]

Bunul Dumnezeu le-a lăsat pe toate în locul lor și s-a culcat pe-o ureche ca să asculte mai atent obscuritatea propriei transcendențe. De atunci au trecut mulți eoni peste fața Universului. Unele calcule s-au schimbat singure, altele au avut nevoie de puțin ajutor. Căci numai așa se justifică existența sartrianului diavol: e cel ce încurcă socotelile.

Și deformează formele atât de drastic încât ce se numea la un moment dat ”lumină” se cheamă acum întuneric. Pentru că tot am adus în amintire lumina dar și pe încornorat, să vă împărtășesc povestea Juanitei, ducesă de Montespaldato.

La 1680 nu erau prea numeroase posibilitățile ca cineva să se trateze de o boală mai nevăzută și neauzită. De aceea bolnavul era lăsat să zacă în boală, boala în casă, casa în uitare sau în loc de pelerinaj pentru doftori, vraci și alhimiști diverși, toți în căutare de gologani cât mai mulți pe seama pacienților creduli. Ducesa noastră căzuse la pat cu febră mare, palidă ca statuia Fecioarei din Badajoz. Nimeni nu știa care ar fi putut fi pricina vătămării. Un lucru era cert: după două săptămâni capul ducesei începuse să strălucească puternic ca și cum femeia înghițise o colonie de licurici și devenea acum transparentă.

Mai întâi ochii i se afundaseră în fundul capului apoi surzise vremelnic după care, într-o noapte, a iluminat dintr-o dată de parcă îi luase creierul foc, dinăuntru spre afară. Însuși arhiepiscopul Gonzalvo a venit din Toledo și i-a citit slujbele Sfântului Francisco Pelyao de la Isidrina.

Degeaba!..

[”............................................................................”]

Tânărul rege Carlos al II-lea a chemat-o pe ducesă la Real Alcazar de Madrid și a pus-o să stea pe un piedestal de marmură în sala mare a tronului de fiecare dată când primea ambasadele vecinilor săi. Ducesa de Montespaldato lumina încăperea și îi înfricoșa pe trimișii regatelor adverse. Se spune chiar că solii ilustrului Cosimo al III-lea de Medici au fugit terifiați de priveliște și orbiți (realmente) de una dintre crizele de luminiscență ale bietei ducese.

[”............................................................................”]

Din păcate nicio cronică nu-i consemnează sfârșitul. Bănuiesc că n-a putut fi unul foarte fericit. Măcar viața și câteva întâmplări bizare le-am putut afla, totuși, din Manuscrisul Purpuriu de la Escorial. Le-am transcris și le-am tradus aici pentru uimirea domniilor voastre.

fantasmagoria 24: bătrânul Hucky Finn

2011-12-27T13:32:00.000+02:00

.
-fragment-

Ce a uitat Mark Twain să continue (sau s-a sfiit s-o facă) a fost o urmare firească a ”Aventurilor lui Huckleberry Finn”. Am crezut și eu că s-a oprit totul la apariția cărții - undeva în 1884. Noroc cu Roland Bartholomew și cercetările sale asupra biografiei lui Twain. După căutări îndelungate, Bartholomew a scos pe piață o trilogie nemaipomenită (pe care o recomand cu căldură): ”Mark Twain and the Mississippi River”. Al treilea volum mi se pare, categoric, cel mai important și mai bine scris: e o investigație concretă asupra existenței reale a lui Huckleberry Finn. Minunat, mi-am zis, e prea viu personajul ca să fie doar imaginat.. ..Reiese din cartea lui Bartholomew că Hucky Finn chiar a existat. Mai mult de atât: însuși Mark Twain i-a finanțat aventurile post-adolescentine, cu gândul de a scrie despre un terțiar (căci alături de Finn și Sawyer a fost proiectat și chipul unui anume ”Hart Buzz”, despre care Twain urma să conceapă o serie de nuvele).

[”..................................................................................”]

Hucky Finn părăsește America în 1898, traversând Oceanul, și ajunge în Europa unde lucrează ca fals farmacist la Lisabona (inițial) și la Segovia, în Spania (la sfârșitul anului 1900). După rătăciri picarești și numeroase volute funambulești îl găsim la Copenhaga în compania unor anarhiști francezi exilați în Scandinavia.

[”.................................................................................”]

Prin 1908 prezența lui Finn e consemnată la Cairo (condica închisorii orașului spune că era suspectat de trafic de arme). În 1910 se stabilește la Bergen, în Norvegia. Aici se căsătorește cu o stră-stră-nepoată a lui Johann Sebastian Bach și deschide o școală de vindecători. Moare (probabil) la sfârșitul anului 1921 sau începutul lui 1922.

[”..................................................................................”]

La sfârșitul cărții sale, Roland Bartholomew ne lasă să vedem presupusul chip al lui Hucky Finn (pare să aibă în jur de 80 de ani). Fotografia e singura care s-a păstrat și ne arată un bătrân senin, așteptând smerit ca fotograful să-și termine treaba.

fantasmagoria 23: cimitirul cu fluturi

2011-12-23T10:05:00.001+02:00

.
-fragment-

Am văzut un documentar despre o regiune necunoscută mie până acum, undeva în Australia. O echipă de antropologi sud-americani a filmat acolo, de-a lungul unui an întreg, ceremoniile funerare ale băștinașilor (un trib cu totul primitiv).

Ce m-a uimit cel mai tare a fost însăși maniera prin care tribalii se descotoroseau de cei ce mureau (de care erau cu totul îngroziți - de cadavre și de fenomenul morții în egală măsură). Trupurile celor decedați erau depuse într-un loc unde pădurea se întâlnea cu stânca dreaptă și netedă a unui picior de munte. În câteva zile, pe trupurile abandonate, niște fluturi uriași și multicolori depuneau ciorchini de ouă mici și galbene. Larvele se dezvoltau devorând cadavrul iar când acesta era în întregime consumat, crisalidele se desfăceau și fluturii zburau în adâncul pădurii.

Încă și mai uimitor era ce se petrecea imediat după aceasta: câțiva membri ai tribului urmăreau acest proces al topirii corpurilor celor morți iar când fluturii se duceau în colonia lor forestieră, sunau din didgeridoo-uri un semnal anume. La lăsarea întunericului, tot tribul se aduna într-un loc din pădure considerat sacru și aprindeau un foc imens.

Atrași de lumina flăcărilor, fluturii ieșeau din ascunzători și se avântau în flăcări într-un dans nebun și mirific, învârtindu-se cu zeci și sute de volute amețitoare prin aerul nopții.

[”...........................................................................”]

Am crezut că era o modalitate a localnicilor de a pedepsi lepidopterele dar m-am lămurit imediat că nu era altceva decât un fel mai ”poetic” de a transfera în lumină pe cei morți ai lor.

[”...........................................................................”]

fantasmagoria 22: fabricantul de păpuși

2011-12-22T11:11:00.000+02:00

-fragment-

[”..............................................................”]

Ce poveste bizară am auzit, aflându-mă întâmplător în bistroul Barbilian în același timp în care se desfășura acolo cenaclul de poezie mută:

”La marginea cartierelor locuia un fel de cerșetor neînchipuit de timorat, care din rușine pentru meseria lui de împrumut nu îndrăznea niciodată să cerșească cu adevărat. Aflat în pragul înfometării și cu o anemie severă printre oase, a luat hotărârea de a confecționa păpuși ca să-și câștige pâinea zilnică. Toate bune și frumoase până aici dar s-a ivit o problemă: nu-și prea permitea el să cumpere materialele necesare așa că s-a văzut nevoit să caute prin gunoaie după tot felul de resturi care să-i ofere cele de trebuință pentru fabricarea păpușilor. Din fericire, niciun cumpărător nu cunoștea secretul acesta. Foarte multă lume a început să-i cumpere păpușile (într-adevăr, erau chiar frumoase). Nu a trecut mai mult de un an și succesul lui era deplin.

[”...................................................................”]

Într-o zi cineva l-a trădat, un angajat de-al său, nemulțumit de accesele de aroganță ale fabricantului de păpuși. Angajatul acesta a povestit unui jurnalist despre cum vestitele și valoroasele păpuși sunt făcute, de fapt, din gunoaie. În câteva zile vânzările au scăzut dramatic. În mai puțin de patru luni fabricantul era deja falit. La aproape un an de la dezvăluiri rămăsese fără niciun ban, fără acoperiș deasupra capului, fără haine chiar. Umbla pe la marginea cartierelor, îmbrăcat într-un sac vechi, mare și găurit, încins cu sfori în jurul brâului, căutând înfrigurat coji de pâine printre gunoaie. Aceste gunoaie care îi aduseseră și mărirea și căderea.”

[”....................................................................”]

fantasmagoria 21: poemizerii

2011-12-21T14:17:00.001+02:00

.
-fragment-

Am cunoscut acum câteva zile un tânăr poet. Se încadra perfect în tiparele pe care le știm cu toții: păr un pic lung, neîngrijit, haine amorfe, un rucsac neglijent, neras, cu țigara în mână etc etc. Vorbea repezit despre ”această nouă literatură de doi lei”. N-am înțeles prea bine ce vroia să spună, discursul lui nu părea să bată în vreo direcție anume. Eram mai degrabă preocupat de propria cafea, literatura mă excedează pentru că nu înțeleg multe lucruri, am mai recunoscut asta. Istoria sau geografia mi se par mult mai interesante dar asta e o altă discuție.

Marcel Pulpian (poetul de care vă ziceam mai sus) căuta să iasă în față printr-o originală metodă de a-și scrie versurile: patentase între prieteni termenul ”poemizerii” ca să definească o stare de inspirație malignă (cel puțin așa mi s-a părut mie) prin care da hârtiei versuri grețoase despre vintre, sex, mucoase și materii fecale. A și citit vreo două ”poemizerii” din care am prins doar câteva imagini abominabile, vulgare până la dezgustul total și peste măsură de scârboase. L-am întrebat ceva despre sens, despre metaforă, ceva de genul ăsta, nu mai țin nici eu minte exact despre ce l-am interogat.

Tânărul Pulpian a protestat vehement, mai întâi, împotriva ”statutului obscur și corupt al poeziei de factură tradițională”. După care s-a lansat haotic într-un soi de încercare de teoretizare a ”poemizeriilor” sale.

[”.....................................................................”]

Am înțeles: că orice ideal pornește din profunzimea viermănoasă a intestinelor, că rimele precipitează o murdărie intrinsecă cuvântului, că recitările emfatice de festival sunt egale cu cele mai soioase adunări umane, că stihuitorii de azi sunt doar păduchi transpirați rătăcind pe blana unui câine plouat, că poezia per se nu e decât eructație banală și mediocră, mânjită și terfelită de orice răgălie cu pretenții de salon, că jegul face legea printre metafore, că numai nespălarea aduce mântuirea, șamd șamd șamd..

[”....................................................................”]

Mult după miezul nopții, când răbdarea mea s-a sfârșit cu totul, m-am ridicat și am plecat uluit, năucit și deranjat stomacal după lecția despre ”poemizerii”. Înainte de a nu protesta când am dat să plătesc eu consumația, Pulpian mi-a dedicat un haiku pe pachetul de țigări. Măcar pe ăsta să-l redau aici:

”Vomit

împuțiciunea serii

pe nas”

fantasmagoria 20: metensomatoză incontrolabilă

2011-12-20T10:43:00.000+02:00

.
-fragment-

Am cunoscut la Macao un fachir cu părul alb. Nimic special în asta. Doar că nu împlinise încă 20 de ani și avea vocea tremurândă a unui bătrân așezat pe prispa bolii. Toată purtarea lui era de o prevedere fricoasă ce mă intriga foarte tare. Suferea de frig când bătea răcoarea serii, nu suporta arșița când soarele se ridica timid peste Lotus Bridge.

Obișnuia să-și expună abilitățile într-un cabinet improvizat pe-o străduță lăturalnică, lângă Largo do Senado. Pentru câțiva avos hipnotiza pe cei doritori de regresie mentală în viețile trecute. Îi adormea lent cu o tehnică rapidă apoi îi ”îndruma” prin hățișul de reîncarnări anterioare până când respectivii se dumireau și cereau prin gesturi specifice întoarcerea în secolul XX.

Eram așa de curios despre cum a reușit el să stăpânească chestia asta încât m-am dus într-o bună zi la ”cabinetul” lui mobil pentru a-i cere câteva detalii. Individul mi-a răspuns foarte franc că dacă-i aduc prânzul în 2-3 caserole de la Petisqueira, îmi va dezvălui lucruri extraordinare. Mi-am zis că mă costă ceva treaba asta dar poate merită. Întors cu prânzul așezat frumos în cutiile de plastic, i le-am așezat în față și i-am zis că mă interesează un singur lucru: dacă s-a hipnotizat vreodată pe el însuși și dacă da - ce a aflat mai important din viețile lui trecute.

Fachirul a început să înfulece și îmi povestea printre înghițituri cum a ajuns în posesia acestor ”puteri magice”.

[”..............................................................................”]

”Am coborât adânc-adânc în mine, prin fantele cronicilor Akasha, am citit în matricea Universului toate viețile pe care le-am trăit. Am fost lemurian, furnicar, porc spinos, cârtiță, sepie, crevete, păianjen, lăcustă, gladiolă, fir de iarbă, bob de muștar, un nor peste-un câmp, o picătură de ploaie, un vierme de mătase, o piatră pe malul mării, un fir de praf în drum. Din toate astea am învățat un singur lucru:....... Care? întreb eu.

Am uitat, îmi răspunde senin. Așa e legea firii.”

fantasmagoria 19: autoportret în alb

2011-12-19T02:20:00.001+02:00

.
-fragment-

Acum 1000 de ani mă plimbam aiurea de-a lungul Bulevardului Magheru. Era o zi de vară, consistentă în aer fiert și lipsită de oxigen montan. Dar toate neajunsurile se adunau pe sub asfalt, pe unde nu le vedeam. Eram îmbătat de creație, de artă, de muzică elitistă și insuportabilă. Eram un mic snob în cvasi-devenire, înfricoșat și tremurător ca varga în fața ratării. Dar nu știam nimic despre toate acestea. Eu vroiam doar să intru la umbră, preferabil undeva într-o galerie de artă, într-o sală de teatru, în oricare Ateneu mai răsărit ce-ar fi apărut în traseul meu. După câțiva pași: Galeria Simeza. Slavă tuturor zeilor Olimpului pentru pictură & artele plastice!

Am prins la fix începutul vernisajului domnului Flaurescu (un artist excepțional și cu adevărat genial de care, din păcate, n-am mai auzit nimic de atunci). Un fursec, o apă minerală, o remarcă fadă - tot tacâmul unei noi expoziții. La un moment dat îmi dau seama că cel mai fain tablou expus e unul numit ”Autoportret”. M-am tot uitat - pânza albă, rama aurie, nimic altceva. ”Iertați-mă, l-am abordat pe domnul Flaurescu, ce reprezintă această tulburătoare pânză?” ”Un autoportret, desigur. Cum îi spune și numele.” Era atât de sigur pe el încât n-am îndrăznit să-l contrazic și m-am prefăcut profund afectat de metafizica tabloului. O strategie simplă, pe care o abordam deseori, menită să-l facă întotdeauna pe celălalt să admită că înțeleg totuși ceva.

Până la urmă chiar am înșeles. Cu adevărat. Era chiar chipul artistului Flaurescu, îngropat sub un strat gros de zăpadă.

[”........................................................................”]

fantasmagoria 18: limbajul secret al iubirii

2011-12-18T00:48:00.000+02:00

.
-fragment-

În cartea lui Roger Boase despre iubirea curtenească e menționat (e drept că doar într-o insignifiantă notă de subsol) numele truverului Lampinotte. Despre viața și aventurile funambulești ale acestui poet-cântăreț de origine toscană am mai citit, pasager, și în Falsele memorii ale lui Goya - volumul de studii medievale semnată de Marc Jolivet.

[”.............................................................................”]

Trubadurii își dezvoltaseră cu timpul un limbaj secret care reușea să încifreze atât de strâns mesajul erotic încât deseori nu-și mai dădeau nici ei seama despre ce anume cântau și recitau. La sfârșitul secolului al XIII-lea era în mare vogă oferta de mesaje minimale și subliminale prin care se puteau transmite sentimente dintre cele mai adânci, rafinate și elevate. Lampinotte era maestrul de neîntrecut al acestui sistem de recitare ultra-metaforic și hyper-alegoric. Se povestește, de pildă, că aflându-se în fața Doamnei inimii sale, după ce călătorise până la Ierusalim și înapoi, peste poate de obosit și epuizat pe de-a'ntregul, Lampinotte își reuși maximul artei sale poetice, ultra-simbolice și super-cifrate, îngăimând deznădăjduit doar parola de recunoaștere și îndurare a milei Stăpânei sale:

”bja ghyt ok mavub”

[”...........................................................................”]

Doar aceste patru cuvinte, de neînțeles pentru gloata neinițiată, trebuiau să producă parola de răspuns a Camarithei de Pontillon (presupusa ibovnică a trubadurului). Aceasta însă, contrar tuturor așteptărilor lui Lampinotte, răspunse cu emfază: ”drowq lau minruo”.

Firește că Lampinotte și-a plecat capul, devastat și nemângâiat. Câteva săptămâni mai târziu, aflăm din cronici, s-a sinucis aruncându-se în Ocean de pe faleza înaltă a țărmului gasconez, la Arcachon.

[”...........................................................................”]

Patru cuvinte, adunând cele patru zări, cele patru vânturi, cele patru anotimpuri, cele patru camere ale inimii - pline cu sângele tristeții amoroase, pompat cu inconștiența nopții trupului celui chinuit de furtunile dragostei. Citatele de mai sus se pot găsi, alături de alte câteva, în opusculul Limbajul secret al iubirii trubadurești către mijlocul secolului al XIV-lea în Occitania, apărut în 1975 la editura Prevest din Poitiers.

fantasmagoria 17: o experiență mistică

2011-12-17T10:03:00.000+02:00

.
-fragment-

Am simțit atunci un imbold venit de undeva de dincolo de mine. Am ieșit din casă în fugă, am dezlegat bicicleta, m-am suit pe ea și am pedalat până când m-au lăsat puterile. Eram acum la marginea unui lan de grâu care se întindea până spre marginile orizontului. Am alergat printre spice. Am alergat, am alergat.. ..M-am prăbușit la pământ secătuit, epuizat, stors de vlagă. Mă târam prin semănătura neagră ca un animal, sălbăticit de-o disperare pe care n-o înțelegeam și, oricum, mintea mi se golise demult și nu-mi mai puneam niciun fel de întrebări, doar mă trăgeam încet, greoi peste pământul umed.

Se înserase deja când am auzit prin aer un dangăt colosal, ca și cum un clopot cât toate cerurile se pusese în mișcare. Am ridicat ochii și am putut să văd că dintr-o lumină cu totul nefirească ieșeau nenumărate raze în mii de culori. M-am sprijinit cum am mai avut putere în picioare și am încercat să stau drept ca o lumânare, așteptând parcă mântuirea universală a apocalipsei ce părea să fi început.

Din lăuntrul acelei lumini extraordinare s-a ivit Un Personaj maiestuos peste poate: era un Bătrân cu părul ca zăpada, înfășurat într-o mantie lungă și largă cât pământul, de-o țesătură întunecată ca cerul nopții. Pe mantie erau toate stelele. Pe piept, Bătrânul avea Soarele, în spatele Lui era Luna - mai strălucitoare și mai clară ca niciodată. Pe umeri îi luminau doi Luceferi uriași.

Când glasul Lui mi-a vorbit am înțepenit definitiv. Îmi povestea Facerea Lumii. Fiecare cuvânt de al Lui mă transfigura și mă dezintegra în bucăți limpezi de abur străluminat. Când a sfârșit El, m-am sfârșit și eu. Bătrânul s-a întors cu Spatele, luând după Sine toate acele minunate lumini, făcliile stelelor, razele Soarelui, intensitatea Acelei Luni. A luat Tot, toate și pe toți. Iar pe mine m-a lăsat descompus în mii de fire de praf și apoi cu totul transformat în limpezime, senin și nesfârșire - topit și contopit în transcendența zorilor veșniciei. Trupul meu trecător, lepădat ca o haină veche în mijlocul holdei de grâu, părea o movilă întunecată de humă, o ruină a unor timpuri ce s-au trecut. Plecat de la fața lumii, dispărut și absent pentru ea, orb, surd, mut pentru cele efemere, m-am transmutat într-un perpetuu azur ce nu se va sfârși nicicând.

[”..................................................................................”]

De fapt, chiar acum mă întreb cum de-am putut să scriu rândurile astea.

fantasmagoria 16: un mic accident de memorie

2011-12-16T02:55:00.001+02:00

.
-fragment-

Așteptam metroul în stația Varenne, linia 13, frumos, ordonat, parfumat totul în jur cu detergent de calitate. Priveam în gol la o reclamă cu Liz Taylor. Ceva mi-a atras atenția în partea mea stângă. Mi s-a părut că lucește ceva. M-am uitat. Părea că filează un bec, sclipea cu intermitențe. Era irezistibil, cineva de acolo se uita fix la mine, m-am apropiat puțin. Într-adevăr, era un individ îmbrăcat în haine închise la culoare, cu barbă și cu un rucsac în spate. M-am apropiat mai mult. Tipul venea și el spre mine, mă gândeam că vrea să mă întrebe ceva. În câteva fracțiuni de secunde m-am încredințat că era destul de dubios ca apariție, nu-mi inspira încredere. Am băgat mâna în buzunar și am căutat cheile pe care le-am strâns bine în pumn. Dacă personajul încerca vreun gest periculos, îl loveam fără ezitare până cădea și nu-l lăsam să se ridice de jos.

[”...............................................................................”]

Cu planul ăsta în minte, am mai scurtat din distanță. L-am văzut cum se căuta discret în buzunar. Era clar de acum că avea de gând să mă atace. Am mai auzit de cazuri dintr-astea de tâlhărie prin metrou. Nu l-am lăsat să se apropie mai mult. M-am repezit spre el și din doi pași am fost față în față. L-am lovit cât de tare am putut direct în figură.

S-a clătinat un pic, a căzut și.. ..s-a spart zgomotos în zeci de bucăți.

[Era oglinda, firește. Oglinda aceea mare în care conductorii de metrou privesc peronul înainte de a închide ușile vagoanelor. A trebuit să o plătesc, veniseră și doi jandarmi și cei de la paza metroului. Ridicol. Cum am putut să uit cum arăt? Cum de nu m-am recunoscut? Nici până astăzi nu-mi explic asta.]

fantasmagoria 15: ”Jurnal”

2011-12-15T01:46:00.002+02:00

.
-fragment-

Am intrat în Librărie fiindcă începuse să plouă și nu aveam altă umbrelă. Librăria ocupa spațiul unui subsol încăpător de sub Fabrică. Printre rafturile din spate, unde era ceva mai cald și mai puțină igrasie, am văzut un afiș lipit pe un carton tare: ”Jurnal - de J.E. Passe”. M-a atras coperta care semăna teribil cu oricare dintre posterele ce anunțau filme noir în anii '50. Cartea acestui Passe (de care n-am mai auzit niciodată) costa extrem de puțin așa că am cumpărat-o cu gândul de a citi câteva fragmente la o ceașcă de cafea. Plictiselile trebuie abordate abil, prin învăluire, și o carte ieftină e pretextul cel mai bun pentru a sugruma cu nonșalanță momentele prelungi de acedie.

Am ieșit din Librărie doar pentru a mă muta vremelnic în Cafeneaua din spatele Teatrului. Cafeaua caldă, țigările, un strop de coniac și acest Jurnal al lui Passe. Mă așteptam la texte prăfuite, provinciale, la memoriile banale ale vreunui profesoraș dintr-un oraș incert. Primele pagini erau pline de mulțumiri ale autorului către editori, prieteni diverși, părinți, bunici, copii etc etc. Dovezile de recunoștință se întindeau, totuși, pe prea multe pagini (cam 30, n-am avut, firește, răbdare să le citesc). Către sfârșitul cărții - o postfață generoasă de aproape 25 de pagini scrisă de un prieten apropiat autorului. Apoi câteva pagini umplute cu un interviu fad și neconcludent luat lui Passe de către un jurnalist din orașul natal și.. ..cam atât. Dar Jurnalul? Jurnalul, îmi ziceam, în ce constă? Unde e? M-am uitat la cuprinsul cărții. Jurnalul propriu-zis ocupa paginile 34-37. Cum?? Doar trei pagini?!

Nu pot judeca cele citite în respectivele trei pagini. Dar am ales să le notez aici ca să-mi aduc aminte mereu de un fapt pe care J.E.Passe mi l-a revelat: viața unui om poate fi rezumată în trei momente (la rigoare, unul singur e de ajuns dar.. ..în sfârșit..). Trecut, prezent și viitor sau ieri, azi și mâine, după preferința lui Passe..

Ieri

M-am născut și asta ar trebui să fie deja de ajuns. E o povară greu de îndurat (așa am aflat mai târziu de la existențialiști). Nu-s chiar de acord cu asta dar nu sunt eu de acord cu multe lucruri pe care filosofii și teologii le-au repetat de-a lungul vremurilor. Apoi am crescut (însă numai pentru că am un metabolism care a funcționat în bună pace). După ce am crescut și m-am maturizat (destul de greu), am decis la un moment dat că trebuie să mă retrag din mai toate activitățile pentru că bătrânețea mi-a cam șubrezit încheieturile și tăria s-a prefăcut încet în moliciune.

[”.........................................................................”]

Aerul rece a devenit mai rece și căldura verii s-a făcut arșiță de nesuportat. Cei din jur au început să-mi ceară sfaturi mai des. Și când lucrul ăsta se petrecea în paralel cu o durerile de oase și încărunțirea, am zis că-i mai bine pentru mine să mă pregătesc pentru momentul când voi trece ușor în uitare.

Azi

Zilele îmi trec greu, cumva pe deasupra mea. Nu mai contează prea mult dacă vorbesc sau dacă tac, important este să recunosc fiecare dimineață ca fiind ultima dimineață. Nu mai citesc nimic, ascult la radio vuietul lumii. Îmi pare că se depărtează din ce în ce mai mult, că ajung la mine numai rămășițe de întâmplări, numai firimituri de voci, numai rupturi de lucruri. Ca și cum toate s-ar petrece la mare distanță, ca și cum lumea s-ar scufunda într-un ocean îndepărtat și s-ar confunda cu ecouri ce ajung la mine cu mari, prea mari ocoluri.

[”..........................................................................”]

Mâine

Mâine poate nu voi mai fi.

[”...........................................................................”]

fantasmagoria 14: un mare buchet de flori

2011-12-14T09:20:00.000+02:00

.
-fragment-

Întâlnirea era la ora 17. Ajunsesem mai devreme cu 4 ore, nu știu de ce eram într-atât de grăbit.. oricum ea întârzia mereu câte o oră, două. Ca să mai fac să treacă timpul începusem să mă plimb în sus și în jos de-a lungul Bulevardului Central. Mă uitam în vitrinele magazinelor fără nicio curiozitate, amuzat de puzderia de produse inutile - toate închise îndărătul unor prețuri astronomice. La un moment dat, trecând prin fața unei florărese, m-am gândit că ar fi un gest frumos și romantic dacă i-aș cumpăra un buchețel de flori. Nu-i mai făcusem de multă vreme un asemenea cadou. Tot privind la aranjamentele gata pregătite, realizam că nu-mi plăcea aspectul niciunuia, vroiam ceva mai spectaculos decât ce vedeam dar nu chiar extravagant. Trandafiri albaștri? Lalele negre? Margarete aurii? Banal.. ..prea banal. Trebuia să fie ceva unic, o ikebană cu totul specială - așa cum era ea pentru mine. Eram gata să cumpăr un buchet uriaș de garoafe purpurii așezate cu mare artă pe un pat de brad, cu panglici sobre dar elegante - simplitate și armonie, îmbinare de un desăvârșit bun gust. Florăreasa mi-a recomandat însă altceva când a aflat că nu mi-a murit nimeni (căci se pare că era vorba de o așa-zisă ”coroană mortuară”). Stupid! am declarat..

Am părăsit Bulevardul pentru o stradelă secundară. Într-un scuar, nu foarte departe, am zărit ceea ce căutam.

[”.................................................................................”]

Mi-a adus aminte pe dată de copilărie, de inocență, de paradisul pierdut și acum recâștigat prin ea. Florile de un roșu intens, multe, bogate, frumoase dar nu stridente, adunate laolaltă într-o tulpină severă, un pic dură, consistentă, făceau ca mănunchiul acesta să redea, foarte aproape de adevăr, ceea ce înțelegeam prin ”romantic” (clocot, vulnerabilitate, gingășie, furtună - toate la un loc). Buchetul era mare, într-adevăr, poate prea mare pentru brațele ei fragile. Însă prin acesta se vedeau toate trăirile mele împreună cu ea, pentru ea, spre ea.

[”.............................................................................”]

Așteptam fericit și senin apariția ei divină. Când a ieșit de la metrou m-a zărit și s-a apropiat uluită. ”E pentru tine”, i-am zâmbit. S-a uitat la buchet apoi la mine. Fix.

fantasmagoria 13: zoologie inumană

2011-12-13T02:17:00.000+02:00

.
-fragment-

Grădina Zoologică din Montevideo a oferit acum șase ani un spectacol unic: în secțiunea pentru mamifere a fost adus un deținut de la penitenciarul Canelones. Era vorba de un criminal brutal care ispășea o condamnare pe viață pentru uciderea soției și a celor trei copii pe care îi avusese cu aceasta. Tribunalul Superior Teritorial din capitala Uruguayului a decis continuarea de această manieră a detenției celui arestat și cei de la Canelones au efectuat transferul fără probleme. Citeam în Ultimas Noticias că hotărârea Tribunalului a avut la bază un cadru legal categoric: un anume ”Ordin 84 din 1995 al Președintelui Republicii Orientale Uruguay” prin care criminalii deosebit de periculoși puteau fi declarați animale fără drept de apel dacă se făcea dovada deplină a faptelor sângeroase pe care aceștia le comiseseră cu plus de sadism. Ceea ce era exact cazul acestui nefericit.

Pentru că mă aflam la Montevideo exact în acea perioadă, n-am putut să ratez originala posibilitate de a-l vedea pe respectivul deținut în situația de a alimenta fără voie darwinismul. Abia la câteva zile după ce am fost la Zoo Villa Dolores (și la trei luni după ce prezumtivul criminal fusese mutat acolo), am aflat din presă că se făcuse o teribilă confuzie de nume și că cel expus într-o cușcă specială de sticlă în zona primatelor nu era adevăratul ucigaș. Pe scurt - poliția din Montevideo făcuse o eroare impardonabilă (în opinia mea și a multora). Greșeala s-a remediat mai apoi, scandalul s-a mușamalizat în buna tradiție a locului și lucrurile au revenit la ”normal” prin aducerea la Zoo Villa Dolores a adevăratului asasin.

Dincolo de toată rizibila confuzie (de neiertat totuși) nu pot să nu-mi aduc aminte cu oarecare afecțiune de acel personaj pe care l-am văzut stând și primind vesel în habitatul lui de sticlă atenția publicului. Când mi-a venit rândul să-l privesc pentru câteva momente am vrut să-i spun ceva încurajator, care să-i mai dea speranță dar n-am putut face altceva decât să-i arunc niște alune, așa cum făcusem și cu veverițele, cu familia de jderi sau cu babuinul simpatic de mai înainte.

[”.............................................................................”]

fantasmagoria 12: limitele cifrei 1

2011-12-12T01:37:00.002+02:00

.
-fragment-

Obosit după câteva ore de citit și conspectat, am decis să fac o scurtă plimbare prin Cișmigiu. Cum era o zi destul de friguroasă, mă bucuram deja în sinea mea că parcul va fi pustiu. Cei care locuiesc în București știu că Cișmigiul își dezvăluie farmecul numai în lipsa mulțimii. Am mers agale pe cele câteva străduțe care despart casa mea de aleile parcului. Așteptările mi-au fost satisfăcute pe deplin: un sfârșit cețos de noiembrie, seara friguroasă, dezolarea și epuizarea tuturor au făcut ca parcul să fie numai al meu. E un soi de voluptate pe care mi-o recunosc fără sentimentul culpei - absența oamenilor adâncește peisajul. Și numai așa pot vedea în fundal, către marginea cortinei lumii, surîsul ocrotitor al unui zeu necunoscut dar atât de apropiat. Mă închipui plutind pe o mare fără valuri, domoală, care îmi înlesnește.. ..

Așa îmi curgeau gândurile, unul după altul, ca într-o meditație oarbă ce cu bucurie nu ducea nicăieri. Ce m-a făcut să mă opresc au fost câteva cuvinte pe care le-am zărit pe trunchiul unui mesteacăn tânăr, scrijelite de un anonim. M-au fermecat peste măsură așa că le voi transcrie aici:

”Am căutat să văd dacă adevărul lui 1+1=2 e absolut. Am întrebat pentru asta copiii și adulții. Toți mi-au zis, tăcând ironic, - ești nebun - Știu, le spuneam calm, că manualele ne învață asta. Dar dacă un univers vine și se așează lângă alt univers nu înseamnă că-s două universuri care stau alături. Pentru că nu stau ci devin unul singur, amestecându-se în virtutea legii atracției (care e mai puternică și mai mare decât cea a descompunerii). Deci 1+1=1. Dar 1 care rezultă e mai aproape de 0 decât de 1 pentru că din cele două universuri se naște un al treilea, diferit de ambele anterioare. E greu de spus dacă 1+1=3 sau 1+1=1. Am întrebat despre aceasta pe bătrîni și pe prunci. Au râs, neuitându-se la mine, numindu-mă nebun. Adevărul nu se rostește, se discerne și-atât. În grădina aceasta am găsit într-o banală zi de vară - adevărul.. Erau 146 de păpădii prin iarba de-aici, le-am numărat cu răbdare. Toate arătau ca fiind una și aceeași: o singură păpădie-am văzut. 1+x=1..”

[”..........................................................................”]

fantasmagoria 11: polimorfia autorului - un interviu

2011-12-11T09:56:00.004+02:00

.
-fragment-

Acum 11 ani am trimis o scrisoare unui domn, prolific și necunoscut autor de romane pseudo-fantastice (sau pseudo-realiste, cum doriți). Un set de 10 întrebări, din care mi-a răspuns cu amabilitate doar la 9, a constituit subiectul epistolei mele. Am să redau aici câteva dintre curioasele lui răspunsuri:

”Cum ați reușit să terminați Poveștile din Valhalstadt într-un timp atât de lung?

Așa cum bine știți, Povestirile din Valhalstadt fac parte dintr-un alt ciclu de scrieri: Mâinile reci ale văzduhului. Din nefericire, n-am beneficiat de condițiile ideale pentru a putea să scriu și celelalte continuări ale Mâinilor reci.. ..așa că au ieșit la lumină numai scurtele relatări cuprinse în Povestiri din Valhalstadt. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, aș fi publicat mulțumit Mâinile reci.. în totalitate, mai ales că acest ciclu se integrează perfect într-o frescă a civilizațiilor antedeluviene, o scriere de proporții mult mai bogate pe care am numit-o Sincronia destinului pierdut. Parte, la rândul ei, din Broderia stelară (partea a patra). Editorul meu a fost însă de altă părere și a considerat că nu poate publica în siguranță decât Povestirile din Valhalstadt. A fost, probabil, o măsură de precauție legată de afacerea lui. În sfârșit.. ..

[”.................................................................................”]

Ce fel de relație aveți cu personajele dumneavoastră?

Dincolo de zodia indiscreției nevinovate, sub care se situează întrebarea ce mi-o adresați, raporturile mele cu propriile personaje sunt diferite. Pe unele le iubesc, pe altele le disprețuiesc, fără îndoială. Nici n-ar putea fi altfel, având în vedere că ele există, toate, cu adevărat și fac parte din rutina mea zilnică prin apropieri și depărtări ce se păstrează într-o intensitate constantă. Ultima noutate, poate mai interesantă sub aspect monden, este că mă voi îndrăgosti nebunește și fără speranță de Martha, un tânără care o să apară în următoarea povestire pe care o voi scrie. Voi suferi ca un nebun, mă voi sinucide, în cele din urmă, cum am mai făcut-o de atâtea ori.

[”...............................................................................”]

Care să fie oare secretul productivității dumneavoastră?

E ceva nemaipomenit de simplu: de fiecare dată când mă așez la masa de scris aprind cinci lumânări parfumate, două-trei bețigașe de santal, tămâiez încăperea ca să alung duhurile potrivnice. După care, aproape asfixiat, ies afară să fac o plimbare căci atmosfera devine irespirabilă. La propriu! După aproximativ o oră mă întorc, îmi reiau locul și încep să meditez, încercând să mă transpun într-o stare de liniște transcendentă. Din păcate adorm destul de repede iar când mă trezesc o iau de la capăt. Printre picături, mai apuc și eu să stenografiez câteva rânduri.

[”...............................................................................”]

Ce vă inspiră?

Nimic și totul. Nu atât mă inspiră cât mă expiră, de fapt. E un fel de circularitate în toată această chestiune, lucrurile nu se așează niciodată, sunt teribil de fluide și de multe ori mă văd pus în situația de a repeta în scris ce mi se întâmplă în viața reală. Chiar dacă nu mi se întâmplă mare lucru, viața mea fiind un exemplu de uniformitate și vaguitate.

[”.............................................................................”]

Continuarea interviului o puteți citi AICI.

fantasmagoria 10: confuzie cu cafea

2011-12-10T07:48:00.001+02:00

.
-fragment-

Ieșisem din casă pentru o scurtă plimbare, vroiam să profit de una dintre ultimele zile cu soare din acel an. Unde mai puneam și nereușita ultimei încercări de nuvelă. Căci în vremea aceea cu asta îmi câștigam traiul: scriam povestioare fantaste pentru copii și adolescenți. Mă îndreptam spre Santa Gorgona pe Via Malvina, agitația mulțimii mă amețea așa că am luat hotărârea de a coti la stânga cu gândul de a mă pierde printre străduțele din jurul bisericii San Giovalezzi. În cele din urmă m-am așezat la o masă a confiseriei Petacci, am cerut o cafea lungă și două brioșe și, cu ochii închiși, țineam fața spre soare, bucurându-mă infantil și benefic de razele acestuia.

Fără să vreau, auzeam conversația de la masa de alături. O doamnă și un domn purtau un dialog extrem de interesant de-a lungul multor țari, oameni, timpuri, situații. Era acolo un amestec insolit de plictiseală și grotesc, de ciudat și fantastic, emanându-se reciproc. Chiar dacă n-am reușit să rețin tot ce se vorbea, voi încerca să redau aici câteva frânturi din cele ce mi-au fost date să aud.

”Acest ceai are gust de rom, zise ea. Pe undeva îmi aduce aminte de fructele acelui copac din Africa, din Mozambic, îți amintești? Arborele acela fără rădăcini care creștea suspendat deasupra pământului, întinzându-și trunchiul printre ceilalți copaci într-o fervoare a parazitismului absolut incredibilă. Fructele lui aveau o aromă, un gust pe care le regăsesc acum, aici, în ceaiul ăsta.

Se prea poate, îngădui el, deși aș putea zice mai degrabă că romul pe care-l beau are gust de ceai. Un ceai puțin acrișor, tare. Are gustul pământului din China, de la granița ei de vest. Praf amestecat cu nisip bătut de vânturile Mongoliei. Mai ții minte cum a trebuit să mergem mile întregi lipiți de pământ, ca șopârlele, cu cazacii pe urmele noastre?

Ah, da.. ..întări femeia. Am avut un noroc teribil cu acel nobil uyghur care ne-a legat cu frânghii dedesubtul carului lui. Am mers așa până Urumqi, mă mir și astăzi cum de mai suntem întregi.

Și imaginează-ți, continuă el, că am fost foarte surprins să dau ochii cu trimisul Țarului la Urumqi și să descopăr că era un fost camarad de la Colegiul din Ajaccio, un corsican nebun exilat în ținuturile de Est, fost coleg de școală elementară.

Da, da.. ..nu-mi aduce aminte, te rog, zise ea. Credeam că n-o să mai scăpăm cu viață. Ar trebui să te înveți să-ți plătești datoriile.. ..”

Discuția dintre cei doi continua monoton cu alte povești, din ce în ce mai neverosimile. Îmi veniseră cafeaua și brioșele iar eu nu mă săturam să-i ascult. Întâmplările lor frizau incredibilul de-a dreptul, bizarul, mirabilul. Din aproape în aproape au ajuns să depene istorii despre vrăjitoarele oarbe din Indiile de Vest, despre marabuți și femeile-șaman din Fez, despre cum au făcut contrabandă cu lentile de safir pentru guvernatorul Uruguayului și despre cum au găsit ieșirea din peștera fără capăt aflată pe sub insulele Andaman.

Pur și simplu nu mai rezistam și vroiam foarte tare să le văd chipurile celor care pretindeau că trăiseră asemenea întâmplări. M-am întors spre ei. Femeia sorbea cu lehamite dintr-un pahar iar bărbatul, prăbușit în fotoliul de paie, fuma o țigară de foi, pierdut în reverie. M-am îndreptat înspre ei cu gândul de a-i ruga să le transcriu spusele, atât de valoroase pentru mine ca material de lucru.

Realitatea era însă cu totul alta și am rămas uluit, interzis, imobil în mirarea mea nedumerită: pe unul dintre pereții de lângă masa mea era o frescă de dimensiuni mari cu o scenă de cafenea, semnată de un pictor francez al cărui nume nu-l puteam desluși în întregime. Pictura înfățișa un cuplu stând de vorbă într-o cafeterie. L-am oprit din alergături pe chelnerul micului local și l-am întrebat dacă în spatele meu au stat cumva un domn și o doamnă. ”Nu, domnule, nimeni” mi-a răspuns. M-am întrebat atunci: de unde toate acele istorii fabuloase pe care le-am tot auzit o jumătate de oră?

Nici până astăzi n-am găsit un răspuns. Am pus totul pe seama insomniei, a oboselii..

[”....................................................................................”]

fantasmagoria 9: înțelepciune digestivă

2011-12-09T14:22:00.002+02:00

.
-fragment-
[”..............................................................................................”]

Citeam deunăzi într-un comentariu la Si Ma Quan următoarea istorie:

”Lao Tien Wu, una dintre fiicele măritului Shi Huang, avea obiceiul de a salva în fiecare zi viața câte unui erudit învățător din cei condamnați la moarte de către tiranicul ei părinte. Făcea asta de aproape un an de zile, în timpul meselor de dimineață. Lucrurile se desfășurau astfel: erau chemați câte doi înțelepți cărora li se punea o întrebare. Cel mai chibzuit răspuns aducea cu sine salvarea de la o moarte chinuitoare (căci împăratul Shi Huang avea o plăcere nemaipomenită să-i îngroape de vii pe filosofi).

Într-o dimineață ca oricare alta se înfățișară la porunca ei doi învățători ai legilor sacre ancestrale. Lao Tien Wu îi aștepta nerăbdătoare, având înaintea sa o colivie mică de argint în care se afla un vierme alb. ”Spuneți-mi, marilor învățători, ce înseamnă această larvă de culoarea zăpezii închisă în colivia de argint curat?”

Primul răspunse Yi Du, deschizându-și priceperea în cuvinte largi și declamând pompos: ”De bună seamă că-i simbolul morții-această colivie întristată iar viermele-i pieirea pe de-a'ntregul, ce încă din pântece de mamă ne roade inima din rădăcini nouă, sărmanilor rătăcitori pe-acest pământ”. Lao Tien Wu păru foarte impresionată de vorbele poetului-filosof-preot al celor sfinte și eterne de la Templul Cerului de Aur. ”Să te ascultăm și pe domnia ta, vestite Ku Gai Han”, porunci tânăra prințesă. Umil și înfricoșat pentru viața lui, Ku Gai Han răspunse: ”Colivia e trupul, mărită prințesă, care ține în ea minunea curățită a sufletului pur. Cu timpul, crisalida fluture va fi iar sufletul ce crește în virtute va zbura spre-nalturi.”

”Frumoase vorbe amândoi mi-ați zis și drept răsplată călăului vă dau și eu căci m-ați mințit.” Cei doi învățători au înghețat în loc și n-au mai putut, de groaza morții apropiate, să scoată vreo vorbă. După ce au fost luați de gărzi, Lao Tien Wu a ridicat de pe masă colivia și a deschis mica ușiță. Cu o pensetă de sidef a cules dinăuntru micul vierme. L-a sărutat ușor cu buzele ei subțiri apoi l-a înghițit.”

[”......................................................................................”]

fantasmagoria 8: infinitul mijlociu

2011-12-08T10:11:00.003+02:00

.
-fragment-

”Se vorbește, în științele exacte, despre infinitul mare și infinitul mic. Dar nici matematicienii sau fizicienii nu scot o vorbă despre intervalul nesfârșit: despre infinitul mijlociu. Poate fiindcă acesta e mai degrabă subiectul predilect al celor care se ocupă de literatură ori filosofie, al științelor umaniste. Însă e doar o prejudecată, o jumătate de adevăr.” Îmi spunea lucrurile astea și multe altele de mai bine de două ore iar pe mine mă încânta grozav să ascult povești despre chestii neobișnuite.

Așa îmi aduc aminte și acum (cu îndoială în suflet, totuși, căci nu știu nici până astăzi dacă am vorbit cu adevărat) de Hector Torhec, francezul pe care l-am întâlnit la Barcelona într-un bar de noapte.

Venise acolo fără convingerea celor ce practică dezmățul hașișului, alcoolului sau destrăbălărilor de seară până-n zori, continuă el. Căuta un model al armoniei divine camuflat bine de tot în aparentul, zicea el, haos al mișcărilor destrămate pe care tinerii petrecăreți le numeau dans. Am întins, pe de-a lungul unei nopți întregi, o discuție despre ideea asta a lui.

Argumentul cu care își justifica părerile era simplu:

”Infinitul mare e infinitul cosmosului, al sferelor cerești (enorme, grele cât toate gândurile la un loc, fluide). Infinitul mic e nemărginirea orizontului subatomic, materia-energie, stringurile, ce-o mai fi pe acolo (deocamdată nimeni nu știe cu siguranță). Între infiniturile astea există o punte, pe care greșit ar fi să o considerăm constituită din materie. Conceptul de materie-energie nu ne ajută nici el să înțelegem ceva, energie pură nu are cum să fie, nu intru în detalii.. ..Infinitul mijlociu e format și formulat din.. ..note muzicale. Mai exact - din opusul lor: tăceri muzicale” ”Cum așa? l-am întrebat..”

”Fii atent, zice, trebuie să fii receptiv la ce-ți voi spune. Când stelele se mișcă pe traiectoriile lor, eliberează un sunet care poate fi codificat sub forma unei secvențe muzicale, adică se traduce prin notații armonice. Pentru că știm că Universul se află într-o stare de expansiune față de un moment inițial. Numai că de la imboldul ce a făcut posibilă expandarea cosmosului și până acum a trecut îndeajuns de mult timp pentru ca toate corpurile cerești să-și înceapă starea de frânare. Mai precis, mișcările din tot Universul încetinesc și faptul ăsta trage în siaj posibilitatea ca auzul nostru să perceapă solfegiile frânelor cosmice.” ..”Extraordinar”, am exclamat.. Mă gândeam că tânărul Hector îmi putea împuia capul cu asemenea teorii semi-poetice până dimineață. Mi se părea o pierdere de vreme, mai ales că se vedea foarte limpede că se amețise puternic, tequila, rom etc etc..

Mă pregăteam deci să plec când l-am auzit spunând: ”Hai să-ți demonstrez!” ”Cum?, zic” M-a tras după el afară din bar și ne-am așezat pe o bordură din apropiere. ”Dă-ți capul pe spate și închide ochii” Am făcut întocmai. ”Acum, continuă el, ascultă!”

Trafic, mașini, tramvaie, zumzetul mulțimii, tocuri lovind pavajul, un câine lătrând. ”Ascultă, zise, e un vuiet în spatele tuturor”.Într-adevăr, zgomotele se estompau cumva. Era un vâjîit continuu care devenea din ce în ce mai surd, mai ascuns printre clădiri. Diferențele dintre sunete păreau să se șteargă, se unificau toate într-un ambient amorf de huruituri ce se depărta de percepția mea. Singura vibrație care persista era un foșnet venit de undeva dintr-o adâncime nedeterminată. Orice zgomot posibil era diminuat treptat într-o mare silențioasă. Un pocnet scurt s-a auzit, destul de puternic, undeva foarte aproape.

[”.......................................................................................”]

M-am trezit pe un pat de spital. Doctorul, aplecat deasupra mea, mi-a dat asigurări că pare să nu fi fost nimic grav, că îmi voi reveni relativ repede de pe urma micului atac vascular cerebral pe care l-am suferit. Nu reușeam să-mi aduc aminte mare lucru.

”Ați avut mare noroc cu barmanul, zise doctorul, el a chemat ambulanța când a văzut că ați ieșit din local clătinându-vă. Cei de la Urgențe v-au găsit prăbușit lângă bordură. Barmanul le-a spus că aproape aproape toată noaptea l-ați agasat, povestindu-i despre nu știu ce experimente muzicale pe care le-ați fi făcut amestecând stări de liniște și acalmii din mai multe perioade și locuri. I s-a părut interesant dar a pus totul în seama faptului că ați băut prea mult.”

[”....................................................................................”]

fantasmagoria 7: interviu cu un savant

2011-12-07T11:25:00.006+02:00

.
-fragment-

Am citit un interviu care mi s-a părut nemaipomenit de amuzant (paradoxal - chiar prin tragismul exprimat), îl găsiți în ziarul ”Libertatea gândului” de acum trei zile. Dar o să-l redau acum și aici integral pentru că-i de o duioșie cu totul seducătoare. Așadar:

”Am aflat cu tristețe astăzi despre trecerea la cele veșnice a emeritului doctor în științe N. Negurescu. Se pare că s-ar fi stins din viață ieri, nu mai departe de trei zile de când reporterii noștri au reușit să-i ia savantului singurul interviu pe care acesta a acceptat vreodată să-l acorde și pe care noi, alături de oamgiile noastre, îl vom prezenta în cele ce urmează..

....Încă din fața casei domnului Negurescu ne-am simțit luați în seamă de un ambient misterios, preluați fiind întru fascinație de aspectul general al locuinței eruditului profesor. Domiciliul savantului este construit în întregime pe sub scoarța unui stejar secular, la capătul Aleii Cheieni din cartierul vestic. Impresionați de aspectul general al împrejurimilor, am bătut la ușa de lemn masiv. Ne-a deschis un bătrânel ușor gârbovit, îmbrăcat în haine vechi dar curate, cu ochelari uriași pe nas și voce stinsă. După ce noi am făcut prezentările iar domnia sa s-a asigurat că avem tot confortul necesar, am început interviul.

Prima întrebare, stimate domnule Negurescu, se referă la stadiul actual al cercetărilor domniei voastre. La ce lucrați acum, mai precis?

Sunt pe cale de a finaliza preparativele pentru primele paragrafe cărții mele - ”Aglomerar”. Am avut de luptat foarte mult pe frontul conceperii acestui volum despre rădăcinile materiei vii. Când am început să adun date, să fac documentarea preliminară, m-am lovit de opacitatea unor citate pe marginea cărora nu puteam face o verificare temeinică. Încercând, de pildă, să fac cunoscută teoria lui Mayerink despre dispersia funcțiunilor interne, a trebuit să mă sprijin pe niște citări mai vechi din volumele lui Gustavson. Acestea nu-mi dădeau informații bazate pe experimentare ci doar alte referințe, ce-i drept mai bogate, din căutările anterioare ale unor Boyanov, Reppelin sau Katavasij. La primul dintre ei am descoperit niște trimiteri foarte interesante către un predecesor în această știință: Louis Arguille. Mulțumită lui Arguille și stufosului său index de lucrări consultate, am reușit să stabilesc o legătură între citările lui Reppelin despre descoperirile suedezului Larsson și notele lui Larsson însuși despre utilitatea consultării lucrărilor doctorului Milanesi.

Opera lui Milanesi mi-a deschis realmente drumul. Mi-am dat seama că până atunci bâjbîisem lamentabil, dând roată clădirii științelor, neintrând însă niciodată. Milanesi m-a făcut să văd adevărul. Și era atât de simplu.. ..Trebuia doar să mă aplec asupra operei lui Bergamonti și să examinez coincidențele cu rezultatele prezente în propriile mele studii.
[”..........................................................................................”]

După 22 ani de efort susținut, în care a trebuit să învăț 14 limbi străine și să călătoresc în 34 țări, am realizat că nu există niciun motiv solid pentru care să nu mă apuc de scris. Și asta voi face, începând chiar de mâine.”

[”...........................................................................................”]

Interviul continua în aceleași monotone descrieri ale cercetărilor profesorului Negurescu, despre a cărui muncă n-am reușit să-mi dau seama în ce consta de fapt. Important este că amintirea unui căutător de asemenea anvergură va rămâne mereu asociată unui aparent eșec și unei sublime reușite, în același timp. Îmi place să-mi imaginez că lumina unei lămpi va lumina eternitatea de la biroul său.

fantasmagoria 6: legenda unui sfânt cu patru capete

2011-12-06T09:51:00.001+02:00

.
-fragment-

În toamna anului '07 mă aflam la Santiago de Compostela, în cețoasa Galicie. Vizitam un fost coleg din facultate și aveam de gând să profit de pasajul ăsta ca să-mi arunc privirile pe niște hărți vechi, vizigote, ale Asturiei. Nu cred că vorbesc vreodată îndeajuns despre pasiunea mea aproape morbidă pentru cartografie. Mai precis pentru criptografie. Cum aceste două științe se îngemănează, surori fiind - fiicele aceleiași tehnici de-a ascunde lumea lumii, nu ezit niciodată să fac lungi călătorii doar pentru a cerceta și demonstra, cu argumente încă mai solide, subtilele înșelăciuni ale cartografilor. Dar mă depărtez de la subiect..

Așteptând în scriptorium-ul rezervat mie într-una dintre sălile bibliotecii San Martin Pinario, îl văd la un moment-dat pe părintele-bibliotecar Garcia Suero Diaz apropiindu-se cu pași grăbiți și un zâmbet larg pe chip. Îmi întinde un codex cu coperți grele de bronz filigranat. ”Din păcate mai durează ceva până să vă putem aduce tratatul lui Alonzo de Santa Cruz. Între timp, poate doriți să vă delectați cu câteva apocrife despre viețile sfinților.” Amabilitatea specific benedictină a părintelui Garcia e cuceritoare, n-am putut să refuz propunerea așa că am luat mineiul apocrifelor și m-am pus pe răsfoit.

Am început cu ”Viața și minunile sfântului Roberth din Keflavik”, un călugăr islandez. Erau consemnate patru ”vieți” diferite, asta mi-a atras atenția și m-a făcut să caut diferențe și similitudini. Bineînțeles că am găsit. Nu numai că existau deosebiri dar acestea erau majore, ca și cum cei patru cronicari anonimi care scriseseră respectivele fragmente ar fi vorbit despre patru personaje diferite.

Dar nu ăsta era lucrul cel mai curios. La urma urmei, am mai întâlnit situația asta în multe sinaxare, unde mai pui că aici era vorba și de niște apocrife.. Se înțelege că sfinții (ori cei mai cunoscuți dintre ei ori, dimpotrivă, cei mai obscuri și mai puțin știuți), alegând o viață exemplară, cu totul ieșită din normele comune, se găsesc în situația de a deveni ”rezervoare” de miracole și pățanii fantastice. Problema cu Roberth din Keflavik era însă următoarea: capul sfântului se afla pentru permanenta închinare a credincioșilor la catedrala Storkyrkan din Stockholm. Dar se afla deasemenea și la Moscova, în catedrala Arhanghelul Mihail. Un alt cap (tot al lui Roberth din Keflavik) se afla la Kiev, în catacombele Lavrei Pecerska. Nu-i destul! Al patrulea cronicar asigură cititorul că la Kosice - Slovacia, în catedrala Sfânta Elisabetha, se află prețiosul cap al sfântului misionar islandez Roberth din Keflavik.

Măcar în privința trupului se pun cu toții de acord: relicvele sfântului Roberth se găsesc la Reykjavik.

Mai interesantă mi s-a părut povestea peregrinării moaștelor sfântului. Pentru că și aici cei patru scriitori se puneau cumva de acord, aducând vorba de un anume Lykipos din Cilicia, negustor bogat care ar fi sponsorizat cu generozitate ”vrednică de pomenit în veci de veci” transportul sfintelor rămășițe la Poitiers (ajungând trei veacuri mai târziu la Stockholm), la Kiev (cumpărate apoi de cneazul Sviatoslav), la Constantinopol (dăruite după ani țarului Yaroslav din Vladimir de către Theodor Laskaris) sau la sediul episcopului de Vindobona (ca să ajungă mai târziu la Kosice). Mi-am dat seama imediat că acest Lykipos din Cilicia nu putea fi altul decât ”Cilicianul” din Cronica Voievozilor Abhaziei.

Un individ bizar, cu totul dubios, care făcea comerț cu relicve ”sfinte”.

................................................................................................

Dar iată că îl văd venind pe părintele Garcia Suero Diaz cu tratatul mult așteptat al lui Alonzo de Santa Cruz. ”Părinte, îi zic, ați auzit de sfântul Roberth din Keflavik?”.

”De cine..?”

fantasmagoria 5: oboseala încercuirilor

2011-12-05T10:56:00.002+02:00

.
-fragment-

Ananas, un prieten din copilărie, își dezinhibă toate funcțiile intelectuale și biologice de fiecare dată când bea un anumit soi de vin roșu - Burgale Rouge. Nu știu de ce taman sângeriul ăsta de Genouillac îi vine de hac dar important e că Ananas începe să vorbească. Și vorbește, vorbește.. ..Nu spune nimic precis niciodată, nimic important, perorează despre tot felul de situații în care s-a aflat, despre alți, necunoscuți mie, amici de-ai lui.

Ieri, de pildă, mi-a povestit ore întregi despre prietenul lui - Lișiță - care evadase din închisoare într-o zi de iarnă. Reușise să fugă de sub ochii supraveghetorului în timp ce era la curățat zăpada din fața porții pușcăriei. Ananas mi-a descris cum Lișiță, ferindu-se de drumul principal, o luase prin pădure încercând să traverseze un munte ca să poată ajunge aproape de graniță. Era o iarnă grea, zicea Ananas, și Lișiță era teribil de înfometat și însetat după ce rătăcise zile întregi pe versanți. La un moment dat a găsit un izvor, s-a aplecat să bea și când a luat prima înghițitură apa i-a înghețat pe gât în timp ce se scurgea spre stomac. A murit sufocat, încheie Ananas. ”Să bem în amintirea lui Lișiță” - zise, stropind pământul cu câteva picături de Burgale.

Am protestat ușor, i-am argumentat fugitiv că așa ceva nu e posibil. ”Nu mă crezi?”, Ananas făcu ochii mari. ”Dar e ca atunci când am văzut de la fereastră pe femeia aceea care a trecut prin fața casei mele de cel puțin zece ori”. Și începu cu altă istorioară neverosimilă: despre cum a coborît el din casă și a stat de vorbă cu nu știu ce femeie necunoscută care se plimba pe acolo. Care, de fapt, nu se plimba ci se rătăcise. Iar el a vrut să-i arate drumul și nu mai reușea să iasă de pe stradă, că se ”închisese” strada, că nu era nici plimbare, nici rătăcire, nici vreo altă nebunie ci că ”strada dreaptă era un cerc, băi MB, înțelegi?.. ..un cerc, fratele meu..”

”Nu cred nimic din ce-mi spune prietenul meu. Mai ales că el nu există. Ananas e chiar un ananas care stă acum pe o farfurie în fața mea. Lișiță e chiar o lișiță, singura pe care a văzut-o vreodată, moartă la marginea unei bălți din afara orașului într-o iarnă.

Dar nu asta mi se pare interesant, continuă el, ci faptul că de fiecare dată când mă uit la un obiect - obiectul se uită la mine și îmi transmite informații despre mine vorbind despre Univers.”

L-am mai ascultat un timp pălăvrăgind despre cercuri, circularități, diametre și altele asemenea - puse toate în seama unor prieteni imaginari sau poate reali - dar, în cele din urmă, am adormit pe fotoliu..........................................................................

fantasmagoria 4: amintiri cu o pasăre uitată

2011-12-04T08:20:00.002+02:00

.
-fragment-

Am avut, pentru puțină vreme, o colegă de clasă în școala elementară care se speria atât de tare când trebuia să vorbească încât nu reușea să facă altceva decât să emită niște sunete murmurate, un soi de tril, ceva care aducea cu cântecul unei păsări mici. Gânguritul ei nu putea fi tradus în niciun fel, nimeni nu înțelegea ce vroia să spună sau să arate așa că o lăsau toți în pace, în lumea ei. Un timp am fost chiar colegi de bancă (asta pentru că nu avea nimeni curaj să stea cu mine în bancă, în spatele clasei) - învățătoarea o pusese lângă mine având probabil în gând să facă din ultima bancă de la geam un fel de tărâm al neadaptaților. Cum Ana (căci așa o chema) nu vorbea și nici eu nu o băgam în seamă, ne-am împăcat destul de bine. Îi plăceau creioanele colorate, desena întruna păsări pe toate caietele pe care le avea. Țin minte că primisem într-o zi un set de carioci nemaipomenit de frumoase și sofisticate de la un unchi sinistru dintr-o țară occidentală. Zic ”sinistru” pentru că se comportase foarte urât cu mama înainte de a pleca iar eu îl uram din toată inima și foarte sincer pentru asta. Trimisese un pachet plin cu tot felul de minunății ca semn de împăcare iar eu aveam rezervate mai mult de jumătate dintre ele. Dar am divagat prea mult.

Într-una din zile, Ana a primit de la mine setul de 100 de carioci colorate pe care altfel le-aș fi aruncat cu drag la gunoi. Surpinderea ei e greu de redat în cuvinte acum. A început imediat să susure, mai întâi încet apoi din ce în ce mai tare, până când ciripitul ei a devenit halucinant de rapid, fremăta, plângea chiar. Doamna învățătoare ne-a dat afară pe amândoi, neputând să o potolească. Stăteam acum pe hol, în fața ușii clasei, și mă uitam la Ana cum mângâia cariocile, mirându-se neîncetat de mulțimea de culori.

Aveam imaginea asta în minte când am reîntâlnit-o după 20 de ani. Ana era acum o tânără îmbracată elegant, deși desuet, cu o mapă enormă sub braț. M-a recunoscut prima, a venit la mine și mi-a mulțumit pentru acele carioci. Au fost chiar primele ei vorbe către mine. M-am bucurat să o văd, mai ales că din acea zi în care am fost amândoi trimiși afară din clasă nu am mai văzut-o. Mama ei o retrăsese de la școală și o înscrisese la o instituție pentru copiii cu ”probleme” în urma insistențelor învățătoarei noastre. Am întrebat-o cu ce se mai ocupă, ce mai face. Atât mi-a trebuit! Nu se mai oprea din vorbit. Mi-a povestit cu o groază de amănunte tot parcursul ei.

Ajunsese asistenta unui profesor celebru din străinătate. Studia limbile dispărute, se pare că avea un dar special de a înțelege și reproduce cele mai dificile combinații fonetice. Îmi povestea fascinată că lucra la un proiect enorm: făcea parte dintr-o echipă internațională care urmărea să reconstruiască o așa-zisă ”limbă adamică”.

N-am înțeles prea bine ce-mi povestea, mai ales că mă și grăbeam. Preocupările mele sunt, oricum, mult mai lumești.

Am rugat-o, dintr-o politețe amestecată cu mirare, să-mi explice mai pe șleau în ce constă proiectul acestei nemaiauzite limbi originare. ”Bine, mi-a zis, fii atent.. ..o să-ți traduc ce-și spun guguștiucii de pe acoperișul ăsta”. Am privit curios înspre păsările pe care mi le-a indicat. ”Te ascult, i-am răspuns”. A început să vorbească în cercuri foarte largi, apropiindu-se din ce în ce mai mult de o anumită idee (pe care o pricepeam și nu o înțelegeam în același timp). La început mi-a fost greu să percep anumite sunete dar după aceea mi-am dat seama că auzul mi se deschidea mai mult. Era ca și cum orice muzică pământească ar fi fost insuficientă, ca și cum nu mai ascultasem nimic până atunci, ca și cum urechile mele nu funcționaseră decât pe sfert, ca și cum alfabetul ar fi avut dintr-o dată cel puțin o mie de litere.

Nu știu exact cât a durat întâlnirea cu ea. Se făcuse noapte de mult, luminile orașului trecuseră peste noi. Răcoarea din zori m-a mai trezit un pic.

..........................................................................................

”Mulțumesc, i-am spus”. Am îmbrățisat-o și am plecat ușor spre casă fără niciun gând în minte.

fantasmagoria 3: căderea din loc în loc

2011-12-03T11:42:00.001+02:00

.
-fragment-

Undeva, aproape de Piața Romană, pe la începutul bulevardului Lascăr Catargiu, un cerșetor și-a scos la vânzare mica lui bibliotecă. Așteptam un autobuz care întârzia deja prea mult, așa că m-am apropiat să mă uit peste titluri. Am ridicat una dintre cărți ca să mă pot uita mai bine. M-a atras numele curios al autorului: Arghint Isvoreanu. Un om cu un astfel de nume nu putea scrie decât basme. Am deschis cartea în mijlocul unui ”cuvât înainte” și am citit următoarele fraze:

”Să presupunem că ne întâlnim cu bunul Dumnezeu în fiecare zi și nu-l recunoaștem niciodată. Dar dacă într-o zi am deschide ochii, ce-am vedea? Că toate chipurile oamenilor seamănă cu niște fântâni? Că fiecare stradă pe care mergem se întâlnește mereu cu o stradă pe care încă nu am mers? Că ne uităm la cer ca și cum am intra într-un muzeu? Nimic din toate astea, nimic din multe altele. Toate păcatele pornesc dintr-o singură ispită: aceea de a ne crede mai puțin decât suntem. Altfel spus: am vrea să fim zei mai înainte de a ne da seama că suntem oameni. Cu gândurile astea în minte, am întins banii și am zis: ”niște foi de hârtie și un creion, vă rog”. Apoi m-am așezat pe bordură și am început să rescriu istoria lumii din perspectiva unui tip așezat pe bordură care încearcă să rescrie istoria lumii din punctul de vedere al unui individ care stă pe o bordură și rescrie istoria lumii....

În felul ăsta cad din loc în loc, mereu din același loc în același loc. Ca alaltăieri, când am fost întrebat care mi-e numele și eu m-am prefăcut că-s amnezic sau ca ieri, când am întrebat (prefăcându-mă curios) cât costă trei rodii sau ca azi, când scriu rândurile astea, prefăcându-mă interesat de problema chipurilor.

”Poveste cu un actor ce a înnebunit” ar merita să fie redată ca un manual de dogmatică. Adică invers de cum sunt scrise cărțile de poezie. Dar nu despre manieră e vorba în povestea asta ci despre cât de bine îl recunoaștem pe bunul Dumnezeu (parcă așa am început). Unde ”bine” înseamnă ”potrivit” și unde ”potrivit” se traduce ușor prin ”echilibrat”. Însă dacă perseverăm în ignoranță și credem că viața unui arlechin se ascunde îndărătul machiajului lui, nu vom face altceva decât să ducem înainte o părere greșită despre puterea noastră de pătrundere. Adică e ceva înăuntrul ignoranței care ne face să credem că suntem pe prispa înțelepciunii, când noi ne scufundăm, de fapt.”

Părea să fie un soi de compendiu despre arta actorului, scris destul de atipic sub forma unor povestioare sapiențiale (după modelul Patericului) cu actori-pustnici și pustnici-actori care jucau între ei, în mijlocul deșertului sau în mijlocul orașului (tot una, nu-i așa?), o serie de piese de teatru care aveau ca temă scufundarea. Am lăsat cartea jos și m-am grăbit spre ușile autobuzului care oprise în stație. Mă gândeam că ar merita să cumpăr micul volumaș. M-am întors acolo dar cerșetorul nu mai era și nici nu l-am mai văzut de atunci.

fantasmagoria 2: acel roșu profund al copacului dintre oase

2011-12-02T22:07:00.006+02:00

.
-fragment-

Am găsit această poveste într-un foarte veche revistă ce nu a apărut decât o dată, într-un singur număr, undeva într-o zonă obscură de provincie:

”Era o amiază calmă, așa cum sunt toate amiezile. Priveam de la fereastră cum o fetiță desena pe asfalt un copac. Concentrarea ei părea să nu se termine prea curând - migălea cu incredibilă încetineală toate rădăcinile, crengile și rămurelele, frunzele și mugurii. Se vedea cum arborele schițat pe trotuar ar fi vrut să umbrească aproape toată strada și într-un fel ciudat chiar reușea să cuprindă în frunziș pașii tuturor trecătorilor.

M-am uitat mai atent: era vorba de o femeie tânără, părea să-mi fie apropiată ca vârstă. În orice caz, nu era o copilă, așa cum greșit crezusem, și nu înțelegeam ce vrea să facă pentru că nu desena ci scrijelea cu un fel de cui asfaltul înmuiat de căldură, închipuind, într-adevăr, un arbore uriaș.

Peste câteva minute, femeia și-a suflecat mânecile și, cu un gest hotărât, și-a tăiat venele de la ambele mâini. Nu am crezut asta de prima dată așa că am mai așteptat câteva momente să-mi dau seama dacă e adevărat sau dacă doar mi s-a părut. Stătea cumva în dreptul rădăcinilor crestate pe caldarâm.

Sângele se scurgea fără grabă prin micile șanțuri zgâriate pe trotuar, reflectând lumina în străluciri minuscule ce păreau niște scântei sărite dintr-un foc . În curând a umplut tulpina subțire, suindu-se acum fără nici un obstacol spre ramuri și flori. Când a ajuns la ultima frunză și când a înroșit-o pe aceasta, femeia (căreia îi albise părul dintr-o dată) părea o bătrână sleită de boli, căzută pe strada pustie la rădăcina acelui copac incandescent.

Mi s-a părut (sau poate chiar a fost adevărat) că văd o umbră albă la marginea de sus a ultimei frunze desenate cu acel roșu profund. Era ca o pasăre albă, necunoscută, mută în mișcările ei largi, ridicându-se în aerul cald. Am coborît în fugă, sperând că femeia va mai fi în viață. Din nefericire trecuse deja pragul unui somn adânc, pulsul se încetinise dramatic, era în zona aceea de leșin din care nu o mai puteau trezi nici măcar doctorii.

Nu puteam decât să observ obrajii ei ridați, părul alb, trupul slăbit. Pe față mai păstra o grimasă subțire ce părea să ascundă un surîs de copil. M-am gândit de multe ori de atunci la cât de viu a fost faptul acesta la care asistasem fără voia mea. Undeva la trecerea dintre poezie și tăcere, dintre mirare și certitudine. Însă orice aș crede sau aș spune, voi ști mereu că am acel arbore desenat în minte, pe sub piele și pe lângă oase, încercând să iasă în afară, tras de umbra luminoasă și verticală a soarelui.”

Așa se termina textul din acea publicație de provincie. Regret că era semnat doar cu niște inițiale (M.B.). Mi-aș fi dorit foarte tare să știu câte ceva despre cel/cea care semnase această întâmplare, dacă întâmplarea însăși era adevărată sau doar un pseudo- (ca autorul).

fantasmagoria 1: pictează-mi un vis, Ascetule..

2011-12-01T13:15:00.001+02:00

.
-fragment-

Venise cu speranța că ar fi putut recunoaște în el un oniromant, unul dintre aceia care știu, din surse cu totul enigmatice, un limbaj secret prin care se pot îmblânzi animalele ciudate ale nopții - visele. În fața casei acoperite cu iederă se opri câteva momente. Încerca să-și regleze discursul, vroia să se facă înțeleasă de la primele cuvinte, fără să fie nevoită să gesticuleze cu disperare. ”Despre ce e vorba?” întrebă el. ”Am avut un vis”. ”Povestește!” o încurajă bărbatul.

”Se făcea că veneam spre casa iubitului meu, era ziua lui și îi cumpărasem niște flori - un buchet de crini. Însă pe măsură ce mă apropiam de strada pe care locuia, eram oprită din drum de tot felul de oameni care mă întrebau despre alte adrese, la care ei nu știau cum să ajungă. Tot explicându-le și însoțindu-i pe fiecare dintre ei câțiva pași, m-am abătut de la propriul meu traseu și am întârziat teribil la întâlnirea pe care o aveam. Între timp florile s-au ofilit și s-a lăsat întunericul. Am descoperit uimită că m-am rătăcit și am început să mă agit. Apoi mi s-a părut că-i găsesc casa, că se vede o lumină - lampa din camera lui - printre firele de iederă și m-am oprit puțin în fața treptelor să-mi trag sufletul, fericită că am ajuns la el chiar și cu întârziere. Mă gândeam cum să-i lămuresc mai bine ce mi s-a întâmplat dar mi-am făcut curaj, în cele din urmă, și am bătut la ușă. Când s-a deschis poarta, m-am trezit. Îmi pare rău că n-am ajuns să-i văd fața.” Bărbatul se uita mirat la ea, la cum povestea cu însuflețire toată această născocire onirică. ”Ce credeți că înseamnă visul acesta?” zise ea, așteptând concentrată răspunsul.

”Puteai să găsești o explicație mai puțin poetică” râse el după câteva momente de tăcere. Îi luă din mâini buchetul de crini și se îndreptă spre bucătărie. ”O să le pun într-un vas cu apă, o să-și revină. Vrei un ceai?”

................................................................................

un individ ermeticulos

2011-11-25T10:58:00.001+02:00

De câțiva ani colecționează cenușă într-o anumită nuanță de gri. Vrea să reproducă cerul din momentul în care a simțit că se naște din nou. Câteodată

clădirile pe lângă care trece se deformează și îl împing mai mult în el însuși. Are un caiet în care își notează întâmplări pe care a refuzat să le trăiască, amintiri pe care le pune în seama altora, alte

multe, diverse cuvinte care descriu imposibilități posibile și incertitudini sigure, răspândite în ordine alfabetică pe pagini numerotate doar cu numere pare

- așa se simte în siguranță -

jar

2011-11-23T11:43:00.001+02:00

Acum ceva timp am întâlnit un Bătrân. L-am ajutat să urce scările. El m-a ajutat să cobor. De fapt, pe măsură ce ne suiam de la un etaj la altul (locuia la mansardă), descopeream că lumina se subțiază tot mai mult și că mansarda lui e de fapt un subsol destul de întunecat. Nu m-am mirat deloc, chiar mă așteptam la o astfel de Inversare. Când am ajuns unde trebuia să ajungem în ziua aceea, l-am lăsat pe un scaun din fața ușii și am plecat cât de departe am putut. El îmi spusese să fac așa. N-am ajuns unde credeam că-mi doresc să ajung. De altfel nici nu am făcut mai mult de doi pași. M-am întors și l-am întrebat ceva important.

Mi-a răspuns într-o limbă pe care n-o cunoșteam. Mi-a tot vorbit, ore întregi, mult. Nu mă săturam să-l ascult. Nu înțelegeam absolut nimic dar era atât de straniu de frumos încât mi se părea o impietate să-l părăsesc acolo. Inflexiunile neobișnuite ale vocii lui - glasul îi întinerea pe măsură ce vorbea. Bătrânul era acum ca un copil. Gângurea, șopotea, susura. Poveștile pe care mi le spunea erau niște foșnete venite dintr-o ceață alburie, difuză dar translucidă. Bătrânul se afla într-o risipire care mă aduna și mă creștea.

Nu știu cât a durat monologul lui. Am ieșit de acolo pe înserat. Am mers pe trotuarul umed câteva minute apoi m-am uitat în spate. În casa veche se aprinsese o lumină. O văd și acum. E ca un strop de jar, perfect vizibil în mijlocul negurii.

coroziuni suprafirești

2011-11-22T11:06:00.000+02:00

Un vis:

Suprafețe calme sau învolburate, fețele trecătorilor spuneau povești, torcând firele unor adâncimi cu totul mute. Era ca și cum înăuntrul fiecăruia se afla o cameră întunecată, în mijlocul căreia se găsea un tron gol

pe care stătea acel Nimeni, cuprins în îngrijorarea de a vrea să existe. Iar de acolo se desfășura un drum greu de străbătut până spre nodul capului. Dezlegând câteva înțelesuri, ușile se deschideau prin ochi într-o lumină care era și nu era a lor.

Un fel de schimb între soarele ce se întindea prin toate venele, colorat în sânge

și soarele care dirija planetele, storcând o muzică discretă. Dar suprafețele astea se toceau în aer, în vânt, arse de căldura pământului din fiecare. Nu rămâneau decât șanțurile (în care sufletul cădea, îmbătat de tăria cerului) și urmele ușilor (lângă care mici movile de praf țineau loc de zăvoare).

frig. mestecăniș. mărturisire.

2011-11-21T12:04:00.000+02:00

Foarte departe de aici e un lac. În mijlocul lacului e o insulă pustie. În mijlocul pustietății e Zeul.

Pe malul lacului e o pădure bătrână, cuprinsă de o centură de mesteceni. Oriunde aș fi, sunt acolo. Aprind un foc în cei de lângă mine atunci când mi-e frig înăuntru. Merg dacă nu vreau să stau și, de fapt, merg tot timpul. Urmele pe care le lasă Zeul se umplu de ape reci în care nu crește altceva decât o singură umbră: mare, deasă, opacă. Efortul de a mă păstra lângă Zeu e plătit cu anotimpuri de absență.

Sunt ultimul înveliș al unui văl care ține de cald frigului din mine. În sânul frigului e o scânteie. N-am văzut-o niciodată dar de multe ori a strălucit pasager în spatele inimii. Nu mai cred demult în granițe, în drumuri pe care trebuie să le străbat, în locuri sau vremuri care să persiste prin ele însele. Fiecare lucru în care l-am văzut pe Zeu a fost spart în bucăți.

Cu fiecare zi devin mai atent, mă aplec tot mai mult spre pământ. E o apăsare calmă pe care mi-o imprimă greutatea cerului. În fiecare noapte ard cât mai mult. Nu mai vreau să înțeleg ceva anume, mă las liniștit în abandonul viziunilor altora. E ca și cum cei pe care îi caut ar fi văzut cu ochii mei, nimic nu-mi pare străin. Poate doar eu însumi pe aici.

ușor

2011-11-20T11:22:00.002+02:00

.
Încărcate cu ochi închiși,
paradoxal, cuvintele devin mai ușoare. Sunt firele care leagă toate
cu toate. (în cele ce se văd - pe nevăzute).

pe

2011-11-19T11:17:00.002+02:00

.
Căzut
din Lună, mă scutur de praf și merg mai departe. Tot înapoi.

încă

2011-11-18T11:11:00.001+02:00

.
Vâslind prin ceață. Trupul trece dincoace esența frigului. Inima-i un Charon orb.

e doar o părere

2011-11-17T11:06:00.001+02:00

.
Frig.
aerul e rece, copacii sunt reci, pământul e rece, apele-s reci toate, focurile consumă frigul
se hrănesc cu el, îl beau, îl visează, îl macerează prin viscerele sale.
Glas.
țipete, murmur, tăceri, dai la o parte perdeaua lumii.

in somniis veritas

2011-11-16T13:03:00.001+02:00

.
Diminețile
se aglomerează: norii, plopii, sufletele
viilor pe scări, morții care se întind pe orizont.
Ochii ce nu s-au închis,
cu pleoape de foc. Așa pot să văd
până departe, până unde-i mai bine,
mai liniște. Pe străzi
un singur trecător, mereu
ca un uroboros adormit, somnambul
târîndu-și încercuirea. Iarăși diminețile,
una câte una din noapte
se deșiră
până când cutia Pandorei va fi goală,
să pot fierbe
cea mai bună cafea.

eternul aparat digestiv

2011-11-15T12:38:00.000+02:00

Sub scalpul Ascetului înfloresc buchete de galaxii în fiecare minut. Către sfârșit, când va obosi, când toate florile minții se vor ofili, Ascetul își va retrage corpul în pământul canibal. Fălcile materiei vor mesteca timp de 10 anotimpuri trupul tânăr după care vor înghiți relicvele inundate oarecând de apele fântânilor angelice.

Macerare, triturare, fermentare.. ..și ochii îi vor străluci din nou Ascetului pentru că stelele își vor reflecta luminile în ei.

întâmplare cu Dumnezeu

2011-11-14T12:50:00.000+02:00

Femeia îi aruncase

numele ca un pod peste toate mașinile

care nu se mai opreau.

I-a răspuns micuța

și zâmbetul mamei nu mai avea loc

în lume, [prin aer

dimineața adormea în brațele prânzului. Noiembrie

- în care visele ca o nevăzută lavă

îmbăiază oboseli.]

Spre mama ei doar trei pași făcuse.

Sângele m-a stropit pe mână, țigara s-a stins

sfîrîind. Împietrită o clipă,

femeia a început să râdă apoi și

nu cred că de-atunci s-a oprit.

saðr

2011-11-13T13:51:00.001+02:00

Cuvântul din titlu înseamnă ”tristețe” în gothă-protogermanică. În engleză i se spune ”sad(ness)” (”sæd” în old english) iar în latină ”satis”. Oricum am lua-o, fie că vom căuta în persană (saith) sau în sanscrită (sinvan), tristețea se identifică de fapt cu o stare de sațietate, de greu, de săturare, de oboseală a preaplinului.

Welch gramvoll Pein
verwies mich meinen Pfaden,
als morgendunstge Schwaden,
noch ruhten im verschneiten Hain.

In weit erstarrter Heide,
lang schwand die alte Leite,
wohin noch schweifet der Blick,
führt kein Umkehr zurück.

Überwunden ist nun Dunkelheit,
nach langem Weg in Einsamkeit.
Von unberührtem Stege
folget leis und dicht -
des Mondes fahles Licht,
zum Ende aller Wege.

Statul: acest puroi metafizic

2011-11-12T09:44:00.001+02:00

Dacă sunt ignorat de Stat de ce n-aș ignora, la rândul meu, Statul? Cred foarte tare în regula reciprocității, e o chestie confucianistă în fond (regula....). Și ca orice chinezărie cognitivă - trebuie luată în serios. Acest puroi metafizic ce duhnește a democrație liberală trebuie redus la absurd. Poate că așa se va mântui Națiunea, nu prin catedrale ci prin reducere la absurd. Statul național e o necesitate comunitară, fără îndoială. Dar cetățenia ar trebui dobândită, nu acordată fără discernământ celor care încă nu au conștiința alegerii corecte. Aș pleda liniștit pentru acordarea cetățeniei printr-un examen de civilitate. Nu suntem toți făcuți pentru o orânduire socială ready made. Democrația liberală pare să fie forma ideală prin care massificarea capătă sens. Sunt nenumărate deconstrucțiile trinomului fantasmagoric ”libertate, egalitate, fraternitate”. Slavă Zeului pentru asta!

Firește că nimeni nu e liber așa cum își închipuie că este sau cum ar vrea să fie. Întotdeauna vor fi resturi de umilință sau compromis care vor pune lumină pe păcatul vanității noastre și ne vor face chipul mai diform & mâinile mai grele din pricina lanțurilor.

Nimeni nu (mai) crede cu adevărat în ”egalitate”. Fiecare e unic în căderea sa, nu putem fi egali întru nimic. Poate doar în faptul că împărtășim cu toții natura umană. Dar și aici am mari îndoieli.

Fraternitate? Ăsta-i un cuvânt care traduce destul de diabolic interesul. Umanitatea e un arhipelag, o colecție de insule. Foarte poetic, nu?

vocile Ascetului încântă în cor pe-o corabie un lunatic lăuntru

2011-11-11T09:44:00.002+02:00

”senex in altiore cathedra sedens vel dracone, caput tectus panno quodam lineo fusco, manus supra caput erigens, falcem manutens, fusca indutus veste”

O Anonimă care fugea pe stradă fără direcție mi-a șoptit aruncat următoarea poveste:

”E ca într-un vis. Se făcea că-n Babilonia se ivise pe cer o cometă, oamenii fugeau, ca și mine acum, cum puteau spre adâncuri umbroase. Deșertul se mărea în fiecare noapte, Mesopotamia se urca printre stele și plutea în derivă. Când cometa s-a stins și apele s-au retras dintre valuri, s-a făcut un gol între astre. Răspântiile s-au lărgit până la marginea Tiamatului și din genuni au ieșit munți de întuneric. Vechii demoni muriseră, nesuferind strălucirea lui Marduk și lăsaseră-n loc măguri de abur smolit. Adam se trezise dintr-un neant apofatic și povestea pământului prelungul său vis. Niciun suflet nu coborîse încă sub cercul vânăt al Lunii. Înțelepciunea bătrână a Nopții n-ar fi vrut să se desprindă din cochilia Zilei. Totul era încă etern. Nenăscute, constelațiile arătau risipa-n tăria Înaltului.”

Anonima mi-a zis doar atât. Fugea, cum am spus.
Fără nicio veste am deschis ochii, eram în tramvai. În fața mea, tânăra își sfârșea nebunia: ”.. ..risipa-n tăria Înaltului.”

Cred că i-am visat poliloghia, altfel nu-mi explic ce s-a întâmplat.. Avea în brațe un coș cu mere galbene. Mi-a dăruit unul apoi a coborît. M-am uitat după ea în vreme ce tramvaiul pornea din stație. S-a pierdut în mulțime iar eu mă gândeam că sigur trebuie să aibă un Nume, mulțimea care a înghițit-o poate fi anonimă dar ea trebuie să aibă un Nume.

Am ajuns acasă și mi-am reluat desenele. De la un timp încerc să cartografiez o regiune a cerului mai puțin explorată: Centrum Coeli. Nu-mi ieșea nimic, în macroscop nu se arătau decât dezastre (dis-astro: constelație împrăștiată). Am lăsat planșele de astromagie și am încercat să conturez cumva povestea auzită fragmentar în tramvai. M-am lăsat purtat de linii, puncte și spirale. Mintea ca o corabie fără marinari. Rezultatul m-a surprins prin tremendum: era portretul tinerei fete. Am deschis fereastra. Luna era un măr galben.

cerber cubic de toamnă

2011-11-10T14:22:00.001+02:00

Stă cuminte la fereastră și se uită lung la vremea rea. Nu vrea să mănânce nimic. Probabil că e sătul, primul lucru pe care l-a făcut după ce s-a născut, a fost să înghită cu mare poftă o porție enormă de zahăr cubic. Nici de băut nu vrea să bea.

În schimb, e un foarte bun ascultător. Stă, ascultă, ascultă, stă. Melancolia întruchipată.

biscuiți-vă unul pe altul!

2011-11-09T14:31:00.001+02:00

Câteva întâlniri printre cafele și oranjade, discuții întinse și destinse despre cărți & scris, zile de vară mai pe seară cu răcoare sub smochini, închipuind personaje greu de-nchipuit. Și-n vremea asta prietena

Adriana ce-mi făcea? Biscuit că pregătea! Din cele câteva întâlniri au ieșit și cuvinte dar, mai ales, s-au ales dulciuri nemaivăzute. Pe nevăzute..

Asta nu-i o reclamă plătită. Deși recunosc că am primit niște incredibile bomboane cu cremă de lămâie. Vă întrebați oare ce se poartă în toamna asta târzie? Gutuile, desigur.

sublimele excavații

2011-11-09T09:05:00.000+02:00

Aceste puține rânduri vor să vă vorbească despre foarte multe lucruri. Dar, ca de obicei, când încep să tastez îmi aduc aminte de hârtie și creion și mi se face mintea ”un ghemotoc de vălmășaguri”, vorba lui Alexis MacEdonski (fiul mustăciosului poet quasi-omonim). Uite că deja am reușit să nu vă zic mai nimic. Reiau: de fiecare dată când facem etimologie, arheologie facem!

Acum imaginați-vă că vă închipuiți că imaginați lucruri & stări. Nu-i un pic absurdomorf? Daa.. Să mă întreb ce va rămâne peste 34 de ani din cel-care-sunt-acum? Mă ia amețeala ontologică. Întrebarea e inutilă - istoria e un prezent continuu. Impun trecutului o interpretare care e valabilă și pentru viitor pentru că tot pe fantasme e clădită.

Povestioara de astăzi:

Bătrânul căuta ceva, foarte concentrat, cu vârful bastonului printre firele de praf. Mecanicul trece în grabă pe lângă el. ”Ați pierdut ceva?”

”Nu știu” răspunse Bătrânul. ”De la o vreme uit amănuntele pe afară”.

Când citim istoria, literele întinsului ei text se amestecă mai ceva ca în kabbala lui Abulafia.

câteodată Ascetul e o umbră

2011-11-08T10:46:00.000+02:00

M-a întrebat dacă am văzut vreodată umbra fumului pe vreun perete. I-am răspuns că o văzusem deseori, când eram copil. Eram foarte atent la umbra fumului de toamnă. Frunzele uscate erau măturate și li se dădea foc într-un colț îndepărtat al curții școlii, îmi plăcea mirosul de frunze arse. Fumul lăsa o umbră translucidă pe zidul unei case vecine și mă uitam minute-n șir la formele ciudate care se desenau pe varul peretelui.

Apoi m-a întrebat despre Ascet, dacă l-am mai văzut tăcînd, dacă l-am mai auzit trecînd. ”Nu mai știu nimic despre el”, i-am răspuns.

”Câteodată Ascetul e ca umbra unui fum pe zidurile caselor. Nu locuiește niciunde dar e în toate. Pare să fie un Arhetip prin care se măsoară laturile pământului. Rătăcește calculat, e nebun într-un mod cumpătat. Nu are nimic din ce i-ar trebui și tot ce are, dăruiește.”

De fiecare dată când mă întâlnesc cu Bătrânul, îmi spune chestii d-astea despre nu-știu-ce-ascet. Îl ascult cu bunăvoință, e un om singur, în vârstă, trebuie să fiu respectuos. Cu mulți ani în urmă mergeam la el acasă, mă pregătea la matematică. În realitate, aproape un an de zile, mi-a vorbit și mi-a explicat amănunțit toate planșele din Atlasul Botanic și Atlasul Zoologic.

Probabil numește ”Ascet” pe băiatul lui care a murit într-un accident teribil de avion. Ai mei mi-au povestit că de pe-atunci Bătrânul a cam luat-o ușor la vale.

curs despre Alchimie

2011-11-04T14:15:00.001+02:00

Pe 16 noiembrie, la FCV, voi (re)deschide cursul despre Alchimie. Dacă aveți curiozități legate de acest subiect fascinant, vă aștept.

O să fie demențial, genial, nemaivăzut. Glumesc.. Nu, nu glumesc. Ba da, glumesc.

Vom vorbi despre hermetismul sabeean, alchimia arabă, filosfia algebrei, mistica științelor fizico-chimice, kosmos, electromagnetismul mousikologic, angelologia zoroastriană & multe altele.

balaurul cu șapte capete

2011-11-01T09:49:00.000+02:00

....unde balaur se numește un anume ”Petre Ispirescu”....

1. Puterea lui mi-a pus în mână prima carte pe care vreodată am citit-o.

2. Avea un barbișon luuuung și aaaaalb, ca ceața de novembre.

3. Se pricepea de minune la o fantastă bucătărie: frământa de zor basmele cele mai vechi cu putință, le punea în cuptor tipografic și le scotea proaspete și aburinde.

4. A scornit, numai Zeul știe cum și de unde, o așa-zisă ”Tinerețe fără bătrânețe”, întărind imposibilul prin ”....viață fără de moarte”.

5. A preschimbat limba română într-o vietate grozavă.

6. Printre interneturi obscure are și o vizuină.

7. S-a stins la masa de lucru în timp ce făcea o revizuire la ”Jocuri și jucării de copii” - o carte despre folclorul copiilor.

P.S.

Soția sa, văduvă fiind și foarte înțeleaptă bătrână prin mahalaua Dudeștilor din București, a botezat-o pe bunica mea - Sevasta B., născută în 1928.

profeții mărunte

2011-10-30T00:44:00.000+03:00

Soarele se va întinde mult peste orizontul planetei pe care trăim, o va înghiți și o va digera liniștit

după care va exploda, împrăștiindu-se prin Univers fără niciun bilet de adio. Mai înainte de asta, cerul va coborî pe pământ însoțit de o mulțime de meteoriți care ne vor diseca spaimele și vor face ca cea mai îngrozitoare apocalipsă să fie de o blândețe exemplară. Dar înainte ca asta să se întâmple, se va scutura însuși pământul de tot ce e viu ca de o plagă bizară, ca de o cangrenă nesătulă ce-l tot roade pe la încheieturi. Însă până la momentul ăsta, umanoizii își vor uni gâturile și le vor amaneta ștreangului într-un suicid masiv, colorat și vesel. Dar stați, opriți-vă o clipă!....căci până la momentul de care am zis, fiecare dintre noi e dator să contribuie cu ceva la toate astea. Nimeni nu e singur. Nici măcar kosmosul.

primitivismul receptorilor

2011-10-29T00:16:00.000+03:00

.
Bună seara!
Astăzi vom dezbate pe scurt problema celor care nu știu să recunoască semnalele venite în banda largă a suferințelor fizice.
Ei sunt niște receptori primitivi ale căror simțuri meta/fizice s-au diminuat până spre subțirimea a mai nefirească, necuvenită unor ființe umane. Ei au devenit (și) prin aceasta niște pseudo-
Demni de milă? Nu!
A-i disprețui e o atitudine nobilă.

ascetul presimte lupta nadirului cu orizontul și amplifică tăcerile încercând să convertească un demon de ametist

2011-10-28T10:24:00.000+03:00

E nevoie doar de tăcere atunci când simți că-i ești dator câte un răspuns fiecărui om care trece pe lângă tine. Câteodată capul mi-e ca un acvariu în care plutesc pești colorați, somnoroși. În gât mi s-a pus un nod gordian și de fiecare dată când deschid gura se cască o duzină de prăpăstii. În piept, o crescătorie de inimi a dat faliment. Scrie mare pe palme: închide-ne! Când voi muri, pumnii mei vor lovi pământul moale de ploi și se vor sfărâma prin câteva galaxii.

În centrul orașului sunt ca la marginea lumii. Nu există fericire mai mare decât nefericirea de a nu fi fericit pe deplin vreodată. Toate cuvintele sună complicat. Din cauza asta orice cuvânt rostit se preface în zgomot. Nu am nimic de spus. Am totul de repetat.

De asta cred în reîncarnare: ca să înțeleg mai bine că nu-i de ajuns o viață ca să mă pot risipi în voie. Observă locul în care stai - e mereu o distanță între tine și orice altceva.

frază selenară

2011-10-27T02:06:00.000+03:00

Întinde-ți mâinile spre mine ca niște coarne oarbe care trag după ele un trup de pământ înflorit făcut pentru noaptea ce va veni dacă o vom aștepta răbdători pe marginea amurgului ca două fire uscate de iarbă în bătaia vântului de ianuarie și mângâie-mi mințile ușor cu limpezimea apelor sub care știu că arde un foc nestins de frică sau foame sau frânturi de istorii.

înăuntrul pachetului

2011-10-26T01:27:00.000+03:00

Am primit un pachet de departe. Era albastru, avea panglică roșie, numele meu scris cu galben într-o parte, l-am deschis. Înăuntru era un alt pachet, unul mov cu legătură verde, numele meu era scris cu litere argintii. În acest pachet era alt pachet - hârtie subțire, portocalie, numele meu nu mai era scris. Am deschis și am găsit un alt pachet. Unul foarte mic în care era o cutiuță din argilă brună. Cutiuța mi-a alunecat din mână și s-a spart. Pe podea s-au rostogolit două sfere de sticlă de mărimi diferite. Într-una nu era nimic. În cealaltă era tot.

oasele acestui univers

2011-10-25T09:52:00.001+03:00

Notă pentru o viitoare seară de octombrie: pământul suferă de frig, tremură pe sub pielea întunecată de fiecare dată când vântul bate mai tare dinspre Nord.

Dar nu asta e important acum, aici.

Am avut un vis. Acum nu-l mai am. Se făcea că un murmur nestăpânit venea pe șapte cărări spre oraș. Noaptea creștea până înspre ultimele stele, se făcea tot mai neagră. Șuvoiul tot mai greu curgea - un zgomot ce nu semăna cu nimic, un huruit fierbinte, inodor. Aproape de casa mea, pe strada mea, se transforma într-un urlet sinistru, sălbatic, surzeam. M-am ridicat nervos din pat, căutam liniștea somnului. Era doar un lup. Mare, grozav, teribil. Plânsul lui violent, freamătul lui îmi dădeau o putere nefirească.

Aproape de el fiind, i-am prins fălcile însângerate și le-am rupt din rădăcini. Lupul despicat mîrâia neputincios. Dar urletul persista printre plopii înalți. Am ridicat ochii, uimit. Era Dumnezeu.

bucuria e o durere mai mare

2011-10-22T01:02:00.000+03:00

Când aveți timp, să vă uitați printre unde: se vede fundul lacului.. foarte limpede, foarte tulbure.

Nici nu știți ce plăcere necunoscută (încă) mi-a făcut azi o frunză anonimă care s-a desprins ultima de pe o creangă și a căzut destul de categoric într-o baltă. A fost ca și cum două direcții contrarii s-ar fi unit liniștite, nepăsătoare. Ador convergențele ca pe niște zei mai mici dar vrednici de cele mai greu imaginabile jertfe. Am plantat iarbă în crăpăturile din parchet. Casa mea va fi, în sfârșit, un Eden indus, sedus, supus.

inversuri

2011-10-20T10:57:00.001+03:00

Opac. Toate culorile aerului clar intră pe fereastră și se furișează într-un colț întunecat al camerei. Așteaptă, rarefiate cu fiecare minut, tremurând astenic, ușor nervos. Când înserarea iese din toate, se evaporă și ele. Noaptea vine la fel. Parcă doar miezul arată altfel de fiecare dată.

”Să zicem că noaptea-i o piersică moale cu puful aspru, un amestec de severitate militară, frig imberb de aprilie și pergament bizantin....” - îi ascultam monologul. Bătrânul vorbea grijuliu, accentua muzical fiecare conjuncție. Îi ghiceam mintea ca pe o fântână, scotea din ea toate cuvintele care puteau exista în cosmos și le lăsa la uscat, întinse pe neștiința mea.

Despre un singur subiect însă nu vorbea niciodată: despre el însuși. Poate fiindcă nu știa cu ce să înceapă....După toate semnele, bătrânul nu avea început.........etc etc

Când eram mic, cei mari îmi spuneau: ”ești prea mic ca să înțelegi”. Nu îndrăzneam să-i contrazic. La urma urmei, ei erau mari, cu adevărat mari. Mi se părea că pot ajunge foarte ușor pe Lună, de exemplu. Dar nici eu nu eram atât de mic precum credeau ei. De multe ori aveam senzația clară că-s mai mic, mult mai mic decât își imaginau, atât de mic încât puteam intra foarte ușor într-o cochilie de melc, de pildă. Și fiind atât de mic să văd lucrurile mari, de foarte aproape, ca fiind incomensurabile. Mirarea mea era o formă de înțelegere distorsionată. Ca atunci când te uiți printr-o lunetă, apropiindu-ți depărtarea. Depărtarea rămâne acolo, departe, dar se apropie incredibil de mult.

Unii dintre noi nu mai cred demult într-o cale de mijloc. Adevărul e că între cer și pământ nu se interpune nimic. Unde se termină unul, începe celălalt. Întrebarea nu mai e ”de ce?” ci ”unde?”.

descompunere asistată

2011-10-12T13:22:00.003+03:00

Am citit de curând (nu mai știu exact unde) că științele contemporane nu fac altceva decât să descompună universul vizibil. Chimia se ocupă cu molecule, atomi etc. Fizica trage în jos Natura ca să-i poată diseca legile, caracteristicile și principiile de funcționare. Biologia a ajuns departe în materia vie (și totuși nu prea adânc). Geometria e o caricatură, o reprezentare a neputinței. Cosmologia caută răspunsuri în regiuni unde întrebările sunt inutile. Și tot așa..

Mă gândesc că ar fi mult mai interesant să ne lăsăm fascinați de ”științe” care compun, care prezervă sensurile. Alchimia, de exemplu, cu mixturile și coagulările ei. Metafizica (poate) - cu inexactitatea ei naiv-constructivă. Magia - cu toate consonanțele ei, cu învăluirile & dezvăluirile unor raporturi și mistere bănuite. Și tot așa..

Probabil că începutul științelor moderne e echivalent cu sfârșitul lor. Măcar să sperăm asta și tot e mulțumitor. Sau putem crede (fără să fim prea departe de adevăr) că sfârșitul științelor va permite o reîntoarcere la la un status quo metafizic al acestora.

2011-10-11T01:21:00.000+03:00

Deschizi ochii ca și cum ai înghiți în sec. E aceeași lume de ieri dar astăzi e altfel. Îți repeți în fiecare zi că e ultima zi, tot sperând ca nemurirea să aibă carne sub mângâierile tale. Niciodată nu se va împlini acest ”niciodată” pe care-l spui mereu șoptind sau urlând. Ce păcat că frumusețea nu se poate vedea, că muzica nu se poate auzi, ei acoperă tot ce poate fi privit cu un strat gros de bitum și tot ce poate fi ascultat cu un zgomot de fond infinit.

pagan pride

2011-10-10T00:46:00.001+03:00

A fi liber. Adică a avea seninătatea pe care ți-o dă renunțarea, lăsarea în urmă a lucrurilor care te vor lăsat la urmă. Aequanimitas - această virute pierdută. Discernământul prin care aleg, nu slăbiciunile care-mi dictează. Dualitatea care e complementaritate, nu opoziție. Împăcarea.

Logica e născută din frică, din teama că ar putea rămâne ceva neexplicat. Deci nesupus. N-am să cred niciodată, nici măcar pentru o frântură de timp, că sunt altceva decât un locuitor al Pământului. Sub stele și deasupra apelor. Din fericire, s-a dovedit de multă vreme insuficiența formalismelor. Ideologiile se nasc și mor pe spatele ignoranței celor mulți. Faptul că suntem vii și unici nu trebuie să fie îngropat de progresul tehnologic pentru că civilizația constă din adăstarea îndelungată la marginea unor adevăruri simple: libertate, comuniune, lumină.

Am asistat la un inaugurarea unui curs despre Creștinism prezentat de M.N., un tânăr excepțional, ambițios și, mai nou (sau mai demult?), cu oarecare aplecare spre viața politicii de pe la noi. În toiul exegezei la Epistola către Romani am sesizat fervoarea cu care construia un joc interesant: ca să puncteze cumva autenticitatea raționamentelor creștinismului apostolic, le prezenta în opoziție cu oferta ”modernității”. ”Modernitatea” asta demolatoare, agnostică și risipitoare, domnule,

unde nu mai e loc pentru luciditate, conștiință, idee, spiritualitate. Sunt de acord, nu zic nu. Totuși, ce e modernitatea, din ce se compune ea?

Criza conștiinței mesianice? Individualism exacerbat? Noua noapte a instinctelor? Căderea spre amănunt, nesemnificativ, neesențial, falsificare?etc etc etc

În toate cazurile, ”modernitatea” a existat și a funcționat dintotdeauna.

universul mental al ascetului e într-o expansiune necontrolată

2011-10-09T12:08:00.001+03:00

apokatastasis

2011-10-08T11:02:00.000+03:00

Apocatastaza e un fenomen de astronomie culturală, o credință veche de origine babiloniană. Cei care observau mișcările stelelor au presupus că toată cinetica astrală va avea un sfârșit prin întoarcerea corpurilor cerești la starea lor inițială. Adică la originea imobilă a mișcării lor circulare. Convingerea aceasta că ordinea primordială va fi restabilită prin încheierea unui ciclu cosmic era întregită de dogma ekpyrosis-ului: universul trebuie să ia foc, să ardă, să se purifice (cuvântul ”purificare” vine pe filiera limbii grecești unde pyr/os = foc). După ekpyrosis urmează de fiecare dată, la nesfârșit, palingenesis (nașterea din nou).

Cosmosul e viu (în virtutea existenței Sufletului Lumii). El se naște, crește hrănindu-se și moare arzând pentru a se naște apoi din nou.

Mișto.

astroflora

2011-10-07T00:40:00.000+03:00

Cineva m-a rugat cu timiditate să-mi imaginez cerul ca pe un ierbar enorm. Mi-am zis ”de ce nu..?”. Am întors capul să privesc pe acel cineva. Surpriza a fost totală: era altcineva.

rămânerea în imanență determină stări paroxistice de furie descumpănită și senzații crâncene de abandon

2011-10-06T01:35:00.000+03:00

adulmecărare

2011-10-04T23:23:00.000+03:00

”Înainte de a păși pe un drum, miroase aerul de deasupra lui. Vezi la Cer, adulmecă-ți cărarea înainte de a porni pe-un drum.”

Aceste cuvinte și multe altele

însă doar câte 7 pe zi mi le-a dezvăluit timp de aproape doi ani un Zeu necunoscut, perfect recunoscut în toate ce le avea, neavând nume. Am devenit păgân când moartea celor de aproape a intrat în viața mea

și s-a făcut un arbore înalt, cu rădăcini în mâncarea ce-o mestecam, cu ramuri întinse printre toate stelele nopții, printre toate firele de praf. Făcând din departe un urlet înăbușit, din nimic o fierbere. Trei lupi de argint la răscruce, dincolo și dincoace, doi urși la poartă. Nici să intru, nici să ies - chipul meu e pictat pe-o carne încordată.

Duc în spate un sac plin cu oasele strămoșilor mei. Dacă l-aș lăsa jos pentru o clipă,

acea clipă m-ar arunca într-un înalt infernal pentru că-s încă prea tânăr ca să n-am greutate. Mi-e sete să dorm, mi-e foame să merg.

Cineva să-mi pună sufletul pe foc, e prea nefirească liniștea asta.

nori, pori, sori, mori, zori

2011-09-30T09:28:00.000+03:00

La cererea unui public foarte-foarte restrâns cu ușa să mă asculte, am început să produc într-o bună seară niște definiții gratuite pentru albumul unei singure întâmplări dintr-un singur moment

care s-a petrecut la granița dintre lene și somn.

1. norii: porii seninului, petice jilave de pământ subțiat.

2. porii: sorii veșnic sforăind în crepuscule, întinși dinspre vene spre piele.

3. sorii: puncte de suspensie sus-puse, presupuse calde - cu gravitație rece, curgând în șiroaie micronice prin porii transparenți.

4. morile: case ale unui nimănui mai de soi, crescute-n câmpuri și-n lanuri, hrănindu-se cu elanuri.

5. zorii: ies măcinate din morile nopții.

Pentru cine nu crede că pseudo-definițiile de mai sus dau seama de realități tensionat-alchimice, ar trebui să fac dovada permisului de liberă trecere dintr-o stare sufletească într-alta. Dar acum, chiar acum, nu am timp. Să vedem cum va bate vântul mâine.

Descoperire inevitabilă: vântul, adierile nu pot fi pictate.

ideile concave

2011-09-29T10:08:00.000+03:00

Ideile concave se întâmplă atunci când toată lumea așteaptă încordată să se întâmple o îngustare a unghiului de incidență din raportul eu-non/eu. Și când universul se învolburează, dând semne că se termină semnele - nu se petrece nimic notabil. Și așteptarea se reia ca și cum

resemnarea ar fi adevărata natură a omului. Nașterea, maturizarea, moartea - care e o nouă naștere

apoi o maturizare epectatică și iar moartea

pentru a ne naște în alte, nebănuite, dimensiuni în care maturizarea nu va semăna cu nimic de aici, în care moartea va fi o trecere într-o cu totul altă naștere dintr-o cu totul altă lume........

Putem atât de ușor să ne rătăcim printre raționamente dintr-astea inflamate, în reverii & fantasmagorii, iluzii tulburi, elucubrații, bizarerii.. Toate astea în timp ce așteptăm micșorarea unghiului de incidență.

Pictura de mai sus (autor-Remus Grecu) îmi pare a fi o transpunere foarte exactă a așteptării resemnate, consecința existenței ideilor concave. A concavității însăși

dacă mă uit mai atent.

misterul evidenței

2011-09-28T00:49:00.001+03:00

Poate că v-ați întrebat deja de ce în vecinătatea oricărui lucru se află o absență care ar trebui să-l completeze. Dacă nu ați făcut-o, n-ați pierdut nimic. Eu și când mă gândesc la pierdere

mi se pare că o fac în speranța de a câștiga ceva. Măcar înțelegerea faptului că nu pricep niciodată mare lucru

din nimic. ***** Dar tocmai nimicul ăsta e ceva. Și așa mai departe.. până când ”departele” se face aproape.

Caut un mistic adevărat. Unul care n-a scris niciodată nimic, al cărui nume a fost complet uitat de toți, care n-a lăsat nicio învățătură, care n-a predicat vreodată, care n-a făcut profeții. Unul care a trăit fără să creadă că va muri și care a murit cum a trăit. Unul care a stat în mijlocul lumii ca și cum ar fi fost la marginea ei, care a ignorat ignoranța, care nu și-a pus în gând să gândească, ale cărui fapte nu s-au înregistrat nicăieri. Unul ca acesta caut.

ia-mi pulsul și du-l departe

2011-09-21T14:08:00.000+03:00

mâinile Zeului veneau

cascade și

aerul se ofilea,

strivit între

nori și pământ ca

o floare anonimă

într-un ierbar prăfuit.

uită-te în mine

2011-09-20T09:00:00.000+03:00

Într-un oraș îndepărtat și foarte aglomerat trăia demult o alchimistă fără nume. De fapt avea nume dar fiind prea absorbită de misterioasele ei experimente uitase cum o cheamă. Nu era nimeni care s-o cunoască sau măcar s-o recunoască. Însă drama alchimistei nici nu s-a scris încă. Pentru că numele nu era adevărata ei problemă ci doar faptul că nu reușea să găsească formula desăvârșită prin care să transmute câteva vorbe mute în cuvinte vii.

După ani îndelungați în care a stat închisă între zidurile laboratorului, singură și preocupată de amestecuri, tincturi, calcinări și triturări, alchimista a uitat cum vorbesc oamenii. După oarecare vreme nu și-a mai dat seama că nu mai poate gândi așa cum o fac toți ceilalți. Când a găsit soluția a vrut să țipe de bucurie și să râdă. Însă uitase cum se face una ca asta.

Cum am aflat eu de povestea ei? Am uitat..

abătut în plină stradă

2011-09-13T13:38:00.000+03:00

A fost odată, de curând, un cosmonaut tare trist și nefericit care dorea să plece într-o margine a Universului puțin explorată. Dar nu putea să facă nimic pentru că i se stricase racheta. Așa că stătea în pat toată ziua iar nopțile rătăcea pe străzile pustii ale orașului. Nu găsea pe nimeni care să se priceapă la reparat rachete.

Într-o bună zi s-a făcut noapte. Atunci, plin de curaj, cosmonautul nostru s-a urcat într-un coș de răchită pe care l-a găsit prin casă și a înhămat câteva galaxii ce treceau fără țintă prin cer. După ce le-a strunit bine și le-a dat să mănânce jăratic a reușit să se înalțe. Și înălțat a rămas până în ziua de astăzi.

Și v-am spus povestea așa și am încălecat pe-o șa? Oh, nu.. ..

Cosmonautul cu pricina nu a putut să se îndepărteze prea mult. De ce? Pentru că.. ..

case de cultură

2011-09-12T10:30:00.000+03:00

Dacă vă gândiți la vacanța perfectă

vă recomand o călătorie înăuntrul vostru. S-ar putea să vă placă atât de mult încât nu o să mai fiți tentați de ”realitatea cotidiană”. Mmmmda.. ..sintagma asta așa de nevinovată a fost cosmetizată până la desfigurare. Acum ”realitatea cotidiană” = irealitatea a mai iluzorie.

Parcă zice în titlu ceva despre casele de cultură. Păi da, astea sunt.. ..cele din imagini (câteva exemple). O casă de cultură presupune prin denumire că e destinată cultivării - a ceva/cumva. În căsuțele de aici se cultivă cea mai căutată virtute: simplitatea.

Cum arată oamenii care locuiesc acolo? Exact ca voi.

n-am anotimp

2011-09-11T12:11:00.000+03:00

Vara a fost bună cu mine și cu toată lumea, sper. Cam albastră. Poate mai albastră decât în alți ani. Ce înseamnă acest ”cam albastră”? Păi nu știu sigur. Considerați că-i un cuvânt așa.. ..ca un sac gol. Umpleți-l voi cu ce vreți.

Squirrell e tipul care a desenat anotimpurile astea. Am descoperit că eu n-am unul. Un anotimp adică. Toamna (cum e mai jos și cum a început deja) mă prinde oarecum. Trebuie să observați lumina, e ca și cum ați fi în interiorul unui bob de strugure. E ceva difuz, calm, aproape maiestuos dar cu o senzație de bună așezare și vecinătate. Chestii pierdute, în centrul orașului e ca între dinții de fier ai unui balaur ruginit.

După toamnă vine imediat primăvara. Iarna nu există. Eu nu reușesc s-o mai văd.

link

cărți în vizită

2011-09-10T10:08:00.000+03:00

Am o grămadă de cărți prin casă. Cu timpul, cele mai multe au devenit inutile. Mă gândeam să le donez dar cred că, în cele din urmă, o să procedez ca Su Blackwell. Adică așa:

Mi se pare mai corect față de cărți. N-am aceeași migală, răbdare sau cum s-o fi numind calitatea artistică a lui Su, or să-mi iasă niște ciopârțeli diforme pe care o să le prezint în societate ca ”obiecte abstracte”. Mulțumirea mea va fi însă deplină: o carte citită fiind de fapt una recitită, efortul se va dubla, tripla, în orice caz - multiplica. Din loisir, cititul se va transforma în ceva viu.

Ce vreau eu să zic aici? Nuș'.. Dar nu contează deloc. Importante hic et nunc mi se par minunățiile astea..

link