fantasmagoria 44: pseudo-confesiuni

.
-fragment-

Domnul Kult scoase blazat fotografia din sertar și mă întrebă:

”Îl recunoașteți, domnule M.? Era un copil cu un chip vag, îmbrăcat în hainele alor săi, nu avea niciodată pe el propriile veșminte. Un copil trebuie să țină liturghii și să care Universul în spate cu bucurie fragilă iar el nu știa nici măcar cum îl cheamă, oamenii îi spuneau cum doreau, cum le venea. Îmi aduc aminte că era curios din fire. Credea că ține un animal nevăzut în curtea pe care n-o avea. Alți copii, închiși în alte case, aveau câini și pisici, papagali, pești fosforescenți sau canari. El nu stăpânea decât un cal născut în soare, care mânca jăratic, care vorbea în limba oamenilor, care zbura și n-avea somn. Într-o zi banală calul miraculos nu l-a mai întâmpinat după obicei. Atunci, țin minte, i s-au adâncit cearcănele, ochii i s-au dus în fundul capului și n-a mai vrut să vorbească cu nimeni. Pielea i s-a făcut ca o scoarță de copac și sufletul i-a căzut în craterele muțeniei. Trebuie să-l recunoașteți acum, domnule M., chiar nu vă amintiți de el? Când s-a întors de la munte în oraș, a adus în vechea lui cameră pietre, frunze și pământ, o umbră de urs, o urmă de lup, niște vânt, câteva stele. Noaptea se învelea cu ele și se bucura să adoarmă. Visa abundent, devenise absent, se făcea invizibil. Se îmbolnăvise.. ..

Dar nu mai vreau să insist, cunosc și eu amnezia ce vă locuiește ades. Oricum, știm amândoi că există o voluptate infamă a despărțirii. Ceva din noi ne silește să credem că fiecare îmbrățișare poate fi și ultima. Iar când cel care pleacă se pornește la drum, el se duce de fapt în trecut, de unde nu-l mai poate scoate nimeni.”

[”................................................................”]

 

..