fantasmagoria 41: monadologul

.
-fragmente-

Era un individ dubios și peste măsură de tăcut. Ai fi zis că-i mut dacă n-ai fi aflat din cele mai sigure surse că vorbește singur cât e ziua de lungă și nopți întregi fără să-l audă cineva. Uneori notează ceva într-un carnețel legat în piele cafenie sau se preface că e atent la mulțime în timp ce el de fapt doarme și visează cu ochii deschiși și plini de lacrimi. Dacă-l întrebi din pricina cărui lucru plânge, îți face semne că nu te poate auzi, că e surd, că e mut, că e mort. Îl crezi, n-ai încotro și speri că peste un oarecare timp va fi îndeajuns de amabil încât să-ți explice de ce se încăpățânează valurile să revină la malul care le destramă sau unde se poate fugi de lume, în ce văgăună pustie să te mai poți întâlni cu tine însuți ori cum să-ți potrivești ceasul cu centrul galaxiei, învârtindu-te centripet în jurul dumnezeului care-ți ești.

Dar nicio întrebare nu-ți va ieși dintre buze dacă niciun răspuns nu ai deja în minte. Atunci ai de ales: în fața muțeniei lui de piatră te poți face ploaie și rîu și zăpadă ca să-l poți eroda canibalic sau taci și tu, închipuindu-te stâncă și lăsându-l pe el să te sfărâme, să te facă o grămăjoară de praf pe care să o sufle elegant în cele patru vânturi.

[”........................................................................”]

Cu toate astea, mă gândesc din ce în ce mai serios la faptul că salvarea mea va fi un ierbar cu pagini îngălbenite în care îmi voi lipi, ridicol în mândria mea, rădăcinile pe care le numesc naiv ”acasă” și tulpinile muncite de seva evaporată și frunzele uscate de lăcomia luminii și florile fără culoare și fără miros, urâte și îngrămădite în letargia lor deshidratată.

[”.......................................................................”]

Pe măsură ce se depărta de mine, bătrânul întinerea.

 

..