-fragment-
Mă plimbam pe la marginea parcului, ca de obicei. Se anunța un frig sălbatic pentru orele nopții. Știți cum e: dacă pe înserat se spulberă ușor zăpada înseamnă că în maxim cinci ceasuri vine viscolul. Mă plimbam pe la marginea parcului așa cum fac întotdeauna în după-amiezele de iarnă când nu mai pot lucra. Știți cum e: dacă te absorb neliniștile, uiți până și de faptul că mergi. Nu pot să pricep, mă gândeam la un moment dat, cum și când au prelungit aleile astea. De data asta nu bănuiți de ce mă gândeam tocmai la lucrul ăsta dar am să vă zic: nu mai mirosea a oraș, în nări nu-mi intra decât o masă compactă de aer înghețat, zăpada era ceva mai multă și cu desăvârșire albă iar peste toate - vedeam la oarecare distanță un pâlc de copaci de existența cărora nu știam. Cu siguranță că parcul a fost extins mult peste limita orașului, mi-am spus. M-am îndreptat curios spre mica pădurice, voiam să o cercetez mai îndeaproape.
Pe măsură ce mergeam spre ea, ea se îndepărta lent de mine. Cred că am mers așa cam o jumătate de oră. În cele din urmă am vrut să fac cale întoarsă pentru că mă nimerisem fără voia mea într-o vastitate spațială ce-mi făcea rău. Mi se părea că merg pe Lună, nici mai mult, nici mai puțin. Pe când mă întorceam, am observat cu coada ochiului o umbră inegală care se apropia și se distanța într-un oarecare ritm. M-am uitat în urmă și am văzut că pădurea plutea cu totul deasupra pământului, la mică distanță, deplasându-se spre mine. Am împietrit de groază. Copacii veneau spre mine cu viteză și nu mă puteam mișca din loc.
[”...............................................................................”]
..
0 calmante:
Enregistrer un commentaire