fantasmagoria 27: autobuzul

.
-fragment-

În autobuz era soare, așa îmi aduc aminte. Era soare și bine, pasagerii tăceau și priveau absenți spre nimicul obișnuit. Trebuia să cobor la penultima stație, aproape de târg. Mai aveam destul de mers. Din fericire, s-au eliberat câteva scaune și am putut să mă așez. Cu căștile în urechi, așezat confortabil la fereastră, am închis ochii și m-am lăsat purtat. 

Nu știu cât timp a trecut până când am adormit. Era prea cald înăuntru, zgomotul motorului se auzea ca un zumzet fin, șoseaua era liberă, am adormit. 

 

Când m-am trezit, autobuzul era gol și staționa. Am crezut că am ajuns la capătul liniei. Am dat să mă ridic de pe scaun dar am descoperit uimit că eram prea amorțit ca să fac asta. În plus, peisajul nu-mi era deloc familiar. Nu mai eram în oraș, se vedeau niște munți, undeva în zare. O liniște aparte, nefirească, ca atunci când ești în pădure și vântul nu bate deloc, nu se mișcă nicio frunză, nu țârîie nicio insectă, nicio pasăre nu zboară pe acolo. 

Într-un final am reușit să ies din autobuz. Indescriptibil. Vehiculul se afla pe marginea unei prăpăstii, nimeni în jur. În spate, la mică distanță, vedeam o pădure. În față prăpastia, în stânga munții iar la dreapta mea

exact în mijlocul unui cer foarte negru stătea și se uita la mine o Lună roșie, incredibil de mare, foarte apropiată de pământ. Eram împietrit de groază, uluit, înfricoșat și fascinat în același timp. Am început să alerg prin pădure dar îmi părea că înaintez contra curentului într-o mare de clei. Am început să țip, să mă zbat.

Am simțit o scuturătură puternică și am deschis ochii (căci alergam cu ei închiși). O bătrânică simpatică și zâmbitoare încerca să mă liniștească. Toți cei din autobuz se uitau la mine curioși.

[”...................................................................”]

..