fantasmagoria 26: lornionul

.
-fragment-

Domnul Erlenmayer avea acest obicei încă de acum 30 de ani când, tânăr fiind, a suferit o grea lovitură sentimentală ce i-a stricat definitiv buna dispoziție. În fiecare sâmbătă seara se ducea la Operă, unde avea lojă rezervată prin abonament, și stătea nemișcat pe fotoliul de catifea vișinie aproape două ceasuri cât dura spectacolul. Dar de fiecare dată, în ultimile minute, urla ca un apucat și fugea din clădire, pierzându-se, lătrat și fugărit de câini, pe străduțele înghesuite de la marginea orașului. Nimeni nu putea să spună cu precizie de ce proceda astfel. Bătrânul mizantrop nu avea decât o slujnică gârbovită și înceată, surdo-mută. Despre familia lui nimeni nu știa nimic, nici prieteni nu avea și aproape nu ieșea din casă, cu excepția reprezentațiilor de la Operă.

[”...........................................................................”]

Domnul Erlenmayer avea 80 de ani când a murit. Deschis în fața notarilor de la primărie, testamentul său asigura o rentă substanțială pentru slujnică și desfacerea restului de avere în beneficiul coloniei de leproși din localitatea sa natală. Un singur obiect a necesitat dezbateri: lornionul bătrânului. Lornionul prin care acesta privea foarte atent spectacolele sale favorite. În testament era stipulată donarea pincenezului către cel mai de seamă poet al orașului. Notarii au fost repede lămuriți de către rectorul universității că, în lipsa menționării unui nume, lornionul ar trebui dat lui X - tânăr literat și poet de viitor. 

[”............................................................................”]

Poetul se așeză la locul său, scoase lornionul din etui, îl șterse atent cu batista, îl puse la ochi și începu să urmărească acțiunea de pe scenă.

În câteva minute, tulburat, își coborî obiectul de pe nas și se uită la el. Faptul se repetă de câteva ori. Poetul privea fix spre scenă, transpirând abundent și bolborosind chestii de neînțeles la intervale regulate de timp. Cu câteva minute înainte de sfârșit, tânărul nu mai suportă și ieși, răcnind ca un apucat, fugind pe bulevard. 

[”...........................................................................”]

- Dar ce secret într-atât de teribil ascundea lornionul bătrânului domn Erlenmayer? Întrebam și eu naiv, sperând într-un răspuns eliptic, fără noimă dar mulțumitor pentru oboseala mea.

[”...........................................................................”]

......Iar lucrul ăsta nu se petrecea decât la Operă și numai când era spectacol. De îndată ce puneai la ochi lornionul, puteai să vezi cum actorii încep să se descărneze, lepădându-și straturile opace de epidermă, mușchi, vene, organe, carne. Pe scenă se vedeau de acum doar scheletele, jucând jocurile celor vii ca niște temelii mișcătoare ale celor ce suntem..

..