15.11.16

cele mai bune acuarele

Cele mai bune acuarele sunt cele cu care mă simt cel mai bine lucrând. După îndelungi căutări, cele pe care le prefer sunt două: ”Van Gogh” de la Royal Talens și ”Schmincke Akademie”, la care adaug ”Colibri” de la Combinatul Fondului Plastic (da!) comercializate, eventual, de Mustash. ”Van Gogh” și ”Schmincke” în cutie metalică cu 12 godete pentru mobilitate și manevrabilitate. Sunt culori ”artist grade” de o calitate neîndoielnică, rezistente la expunere, pigmenți cu granulație extrafină, transparente dar nu fade. ”Colibri” nu doar din nostalgie după orele de desen din școala primară, ci și fiindcă sunt mult mai ieftine și cu nimic mai prejos, cred eu, decât mărci precum Pebeo sau Lukas. Granulația e ridicată, prin urmare folosesc destulă apă când le utilizez. ”Colibri” sunt un pic mai inestetice decât ”student grade”-urile obișnuite dar mă bucur întotdeauna să exersez cu ele. O mențiune aparte pentru ”Cotman” (godete) de la Winsor&Newton: un pic opace dar nu foarte. Între ”Cotman” și cele mai transparente guașe e o mare diferență, totuși. 
Cu ”Van Gogh” trebuie folosit mai mult pigment, altfel culoarea rămâne mult prea translucidă pe hârtie, lucru care nu se întâmplă cu ”Schmincke”. Sunt nuanțe vibrante, strălucitoare. Personal, simt lipsa sepiei și a albastrului de Prusia, payne'gray-ul mi se pare superintruziv, la fel și venetian red-ul. 


În ce privește ”Schmincke”, m-ar încânta o paletă restrânsă în tub marcat ”horadam” [câte două primare (rece/cald)], fără alb (cel mai bun alb în acuarele cred că e apa însăși) și fără negru (fabricarea unei sepii nu ia mult).


14.11.16

muntele

Nu sunt multe lucruri de spus. În același timp, poveștile-s numeroase. Nu intenționez să explorez paradoxul ăsta. M-am apropiat de munte reticent. Nu din teamă, nu din pricina altor iubiri (nisipul și valurile, câmpiile topite-n august, mestecănișurile). Muntele mi s-a impus, m-a smerit, m-a fascinat până la muțenie. Nu am fost (nici acum nu sunt) vreun ahtiat după trasee. Îmi place să stau la poale, cu o țigări și cafea lângă mine. Fără să citesc, fără să scriu, nu fac nimic altceva decât să aștept. Aștept ceva de la el, de la munte, și sunt sigur că și el așteaptă mult de la mine. E o relație fără echivoc, silențioasă ca o margine de kosmos. Încerc câteodată să umplu cu ceva așteptarea asta și niciodată nu reușesc. Parcă orice încercare de înțelegere se risipește. De acum nici nu mai încerc. Las fascinația să-și facă jocul, să umple locul. Sumerienii numeau moartea ”urcarea muntelui” - asta e: o transformare. Schimbare a învelișului de carne și oase într-un aer fin, discret. La urcuș sângele gâlgâie, fierbe la foc scăzut. Mai spre vârf se evaporă fără zgomot și transformarea e completă: sunt numai privire. Asta îmi place sus - că mi se arată de undeva cum se lărgesc simțurile. La coborâre nu e doar alunecarea înapoi în lume. Revin îmbogățit. Pricep altfel dorințele, reevaluez tensiunile, sunt îmbibat în rânduiala de sus. Deci așa arată moartea ”sumeriană” - ca o renaștere.